Ca să nu îmi sară nimeni în cap, vreau să stabilim de la bun început că eu nu ţin cu niciunul. Articolul se bazează pe analiza campaniei electorale, a discursului celor doi candidaţi în corelaţie cu publicul ţintă, iar concluzia mea transcede simpatia şi subiectivitatea. Cât de exactă a fost analiza şi pronosticul, o să confirme votul de pe 15 iunie. Dacă vă mai amintiţi, am mai acum ceva vreme un articol despre lupta dintre cei doi aici.

Deci eu zic că Oprescu iese primar. Pe ce mă bazez când zic asta? Să zicem că ieri (joi) i-am văzut la TV pe amândoi, la două emisiuni diferite, şi m-am edificat.

L-am văzut întâi pe Blaga la Antena 3. Ca să ne aducem un pic aminte, Blaga tocmai ieşise după afişarea rezultatelor pentru primul tur cu un atac la adresa doctorului via Mineriade şi Ion Iliescu. După părerea unora de prin presă, pe care o împărtăşesc, eroare. Tema discursului: nepotrivită. Stilul: asemenea. Blaga nu e un om de atac. Nu e un lup politic. Succesorul lui Băsescu din 2008 la capitală nu are “colţii” politici ai acestuia. Blaga s-a băgat în lupta politică de care până acum se ferise cu abilitate. Şi tocmai faptul că a avut un mesaj coerent, a evitat lupta directă cu Oprescu, lupta politică, el a crescut constant în săptămânile din finalul campaniei pentru turul I. Faptul că a ieşit acum la atac nu dă bine la consecvenţa şi coerenţa mesajului. A trecut de la soluţii la discuţii. La emisiunea de aseară am văzut că a încercat să revină pe “drumul cel bun”. Recunosc că stilul ăsta de discuţie, tehnică, în care Blaga vorbeşte ca un om de administraţie, nu ca un om politic, i se potriveşte mult mai bine.

De cealaltă parte Oprescu. La Naşul. Un naş dealtefel cam puţin incisiv. Încă o dată mă văd nevoit să îi dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu: Oprescu = Băsescu 2 - vorbim la nivel de discurs. S-a văzut clar că Oprescu nu are niciun proiect solid, punctual pentru Bucureşti. Dar s-a mai văzut ceva: că Oprescu e capabil să verbalizez soluţii, uneori vagi şi generale, pentru orice problemă. Are un discurs de un patetism rar întâlnit, chiar şi în politica noastră. A ştiut să evite cu abilitate toate întrebările care îl puneau în dificultate, transformând răspunsurile în promisiuni sau jurăminte. De ce am zis Oprescu = Băsescu 2?! Pentru că Oprescu a arătat aseară că poate să stabilească acea legătură empatică cu electoratul pe care numai Băse credeam că o poate face. Mai exact, doctorul evocă anumite situaţii, amintiri, probleme pe care electorul le are deja în minte. Se creează astfel, în mintea alegătorului, senzaţia de similitudine în gândire. Adică empatia de care vorbeam. Şi aşa cum mai scriam anterior pe blog, empatia e cheia politicii în sistemul democratic.

Mai mult decât atât, în timp ce electoratul lui Diaconescu din primul tur se va îndrepta aproape sigur către doctor (analizând profilul electorului PSD cred că acesta va urma directiva partidului), pe când electoratul lui Orban va fi răsfirat (fie nu se va prezenta la vot, fie va analiza pe baza asemănării campaniei lui Orban cu cea a lui Blaga - centrată pe proiecte - şi îl va vota pe PDL-ist, fie va vota contra lui Băsesc şi PDL, şi atunci va alege Oprescu). În orice caz, analizând profilul electorului PNL-ist în acest moment, mai mult ca sigur acesta nu va vota cum îi îndrumă PNL, dacă liberalii vor recurge la acest gest. Rezultă, electorat PSD-ist compact la Oprescu, electorat PNL-ist răsfirat pe ici pe colo.

Ca să sintetizăm:

Blaga - RAŢIUNE, atacul la Mineriade, discursul politic (-), revenirea la discuţia bazată de proiect (+)

Oprescu - EMOŢIONAL, lipsa unor proiecte concrete (-), retorica, EMPATIA (+), electorat PSD (+)

Cam astea ar fi coordonatele principale ale celor candidaţi. Ca în orice spectacol însă, diferenţa o face publicul. Şi deşi cei doi candidaţi au fost egali la turul I, plusul de la Oprescu e mai mare.

E mai mare pentru că bucureştenii, deşi sunt cei mai informaţi electori din ţară, nu sunt pregătiţi să arbitreze o bătălie bazată pe proiecte. Politica rămâne, dacă pronosticul meu se adevereşte, o chestiune de discurs. Precedentul Băsescu există deja. Cât de oportună este această alegere pentru bucureşteni, nu mi-am propus să analizez aici. Oricum e vorba aia: “fiecare doarme după cum îşi aşterne”.

PS: Cine vrea să parieze, găsiţi aici: bet-at-home: Blaga, cota 1.65, Oprescu, cota 2.00

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl “mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci “molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai “fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: “Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul “comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea “comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de “comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de “comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat “slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Ne tot plângem că împrumutăm de la străini multe lucruri de-a gata, care nu au nicio treabă cu specificul românesc şi care implementate dau un rezultat original, de cele mai multe ori neplăcur. Cum ar spune Maiorescu, “forme fără fond”. Este sistemul de vot unul dintre elementele împrumutate orbeşte, care la noi dă rezultate hazlii, dramatic de hazlii? Firesc că este. Şi atunci? Ar trebui să încercăm altceva, în conformitate cu specificul românesc.

La ce m-am gândit mai exact: VOTUL ÎMPOTRIVĂ. Cum vine asta: cetăţeanul se duce la vot, şi ştampilează pe buletin ce antipatizează el. Mai mult decât atât, votul ar trebui să fie cu opţiune multiplă. Adică dacă nu îmi place niciunul, îi votez pe toţi. În acest sistem câştigă candidatul cu cele mai puţine voturi împotrivă. Mai rezonabil de atât nu se poate.

Argumente pentru introducerea acestui sistem de vot:

1. Corespunde fondului românesc: campaniile electorale sunt în general construite pe distrugerea adversarilor; cetăţenii votează de cele mai multe ori răul cel mai mic. Adică de ce să votez răul cel mai mic?! Mai bine îl votez pe cel mai mare. Corespunzând specificului românesc, atât cetăţenii cât şi politicienii s-ar adapta mult mai uşor.

2. Prezenţa la vot ar fi mult mai mare. O democraţie la care ia parte marea majoritate a cetăţenilor săi. Păi imaginaţi-vă, cei care nu aţi fost la vot, dacă aţi fi putut vota împotrivă, nu v-aţi fi dus? Sincer acum, câţi dintre noi nu ar vrea să le dea un vot negativ politicienilor?

3. Sistemul corespunde tendinţelor psihologiei de masă. Se ştie că omul contemporan reacţionează mult mai uşor la elemente negative.

4. Sistemul garantează că nu iese candidatul cel mai rău, indiferent de competitori.

5. Mult-dorita reformare a clasei politice va avea loc.

De fapt, pot să pun pariu că vom avea parte de conducători mai buni decât până acum. Cu atâtea argumente irefutabile, de ce să nu încercăm? Măcar ar fi ceva românesc. Pe principiul, mai rău nu se poate…

Recunosc. Am fost la vot. Nu pentru că aş fi avut vreun simpatizant printre candidaţi. Sau printre partide. Dar am zis că nu vreau să fiu trecut la categoria celor cărora nu le pasă. Şi atunci am purces spre frumoasa secţie de votare. Ştiam pe ce o să pun ştampila. Am ales schimbarea. Nu schimbarea primarului sau a consiliului. Votul meu s-ar traduce prin cerinţa unei schimbări de atitudine. Vreau să am pe cine să simpatizez. Vreau să am cu cine să votez.

Acum am puş ştampila într-un chenar imaginar şi gol. Am ales până la urmă acest mod de a protesta. Vreau ca peste 4 ani, pe locul unde acum e ştampila mea, într-un chenar imaginar, să fie un nume. Un nume care să merite. Pentru că e clar că pentru alegerile din toamnă nu e nicio şansă.

Am primit o provocare interesantă de la screamvote. Cică să spun de ce m-aş duce eu la vot sau de ce nu m-aş duce. Păi o să încep cu motivele obiective. Nu o să mă duc la vot pe 1 iunie pentru că nu o să fiu în oraşul de reşedinţă. De ceva vreme, vreo 8 luni, îmi tot pierd vremea prin ceea ce unii numesc capitala ţării. Ca să intru totuşi în joc, o să vorbesc, ipotetic, de ce m-aş duce sau nu la vot pt candidaţii din Bucureşti. Cunosc campania electorală din Bucureşti mai bine decât foarte mulţi bucureşteni. Aşa că nu săriţi să mă acuzaţi de ignoranţă.

Şi uite că totuşi, dacă aş avea drept de vot în Bucureşti, pe 1 iunie aş sta liniştit cu berea în faţă, aşteptând cu sufletul la gură să văd cine câştigă.

Democraţia asta e ca o economie de piaţă defectă. Oricât de proaste ar fi bunurile produse, unul dintre ele tot se cumpără, chiar dacă cererea este foarte mică. Adică e suficient să voteze ţaţa Floarea şi restul să nu se ducă la vot. Şi atunci se ajunge în situaţia să votezi pr principiul răul cel mai mic. Adică eu vreau să votez binele şi ajung să votez răul. Scapi de dracu ca să dai de ta-su. Ei bine eu vreau să dau un semnal. Vreau să arăt că votul meu e disponibil şi nu îl dau vreunui clovn doar pentru că e mai puţin prost decât alt clovn. Uite că eu nu sunt de acord cu economia asta de piaţă defectă. Dacă oferta nu îmi place, nu cumpăr.

Şi aici intrăm în altă discuţie. Adică eu, ditamai cetăţeanul responsabil, las pe altcineva să aleagă în locul meu? Da! Pentru că nu cred că politica e vreun Făt-Frumos menit să salveze naţiunea. Ăsta e unul din defectele noastre postcomuniste. Credem că dacă am schimbat sistemul, politicienii vor rezolva totul. Ei bine nu e chiar aşa. Cel mai sigur bine e cel care ţi-l faci cu mâna ta. Oi fi tu cetăţean responsabil că te duci la vot dar dacă stai cu mormanu de gunoi în faţa blocului poţi să te pişi pe el de vot. Aşteaptă tu mult şi bine să vină primaru să îţi strângă jegul de la nas! Unii cred că dacă se duc la vot o dată la câţiva ani, gata!, şi-au îndeplinit responsabilităţile de cetăţean. Hai să luăm punctual motivele pentru care nu aş vota pe nimeni în Bucureşti:

1. Nu am încredere în nici unul. Decât să aleg ceva ce nu îmi place mai bine îmi văd de treaba mea. Poate că cineva o să vadă că votul meu aşteaptă altă ofertă şi se va gândi să o pună pe piaţă. Poate că un partid, dacă vede prezenţă de vot de 10%, îşi schimbă marketingul electoral, politic în general. Poate că cineva chiar o să îmi ofere ce vreau. Partidele nu cred că îşi pot asuma riscul ca 90% din cetăţeni să fie un electorat nehotărât, incert. Vă daţi seama ce concurenţă ar fi pe ăia 90%? Şi unde e concurenţă se zice că apare şi performanţa. Dar aşa? Ne-am transformat într-o maşină de vot, ca parlamentul. Mândria prostului, bucuria partidelor pline de mafioţi. Păi ăla care are campanie de 10 milioane de euro, cu şanse mai mari să câştige, din motive obiective, nu trebuie să îi dea şi înapoi?

2. Traficul o să fie nasol, indiferent de primar, pentru că bucureştenii nu înţeleg faptul că nu încap în ţarcul ăsta proiectat de Ceauşescu 1 milion de maşini, oricâte semafoare inteligente ai pune. Indiferent de primar, Bucureştiul va fi plin de gunoaie pentru că unii bucureşteni nu înţeleg că REBU nu poate să treacă de 10 ori pe zi pe la ei pe la bloc să le ridice căcatul de la cur. Concluzie: un primar geniu nu poate compensa 1000 de cetăţeni proşti.

Sistemul democratic are viciile lui. Şi nu cred că sunt mulţi cei care pot pretinde, pe bună dreptate, că nu sunt manipulaţi. Aşa că, citândul pe Oprescu, “le fut muma-n cur” şi nu mă duc la vot. Eu visez la vremurile în care o să ne întrebăm de ce să ne ducem la vot, pentru că, indiferent de primar, problemele se rezolvă. Atitudinea cetăţenească în asta constă: nu să aştepţi să vină primarul să rezolve toate problemele, ci să mai iei şi tu iniţiativă.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu articolul ăsta. Când am zis “tu” nu m-am referit la cineva anume. Sper totuşi ca cei care ar trebui să se simtă vizaţi să se simtă. Şi să arunce dracului hârtia aia la coş data viitoare. Din păcate, mai bine se duc la vot şi aşteaptă primarul să o strângă. Mai am argumente, dar am destule critici de primit pentru cele pe care le-am prezentat până acum. Restul vor veni pe parcurs.

„Democraţia este credinţa patetică în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.” – H.L. Mencken

Pentru a stabili în ce măsură are dreptate sau nu Mencken, m-am gândit să iau fiecare expresie din citat la analizat.

Democraţia. E interesant ce declara Winston Churchill despre democraţie: democracy is the worst form of government except all the others that have been tried. Este suficient să punctăm că democraţia nu a putut împiedica accesul la putere unui om precum Adolf Hitler. Dimpotrivă, am putea spune că l-a facilitat. Dacă Hitler nu ar fi avut susţinerea poporului, este greu de crezut că ar fi putut construi un regim politic atât de puternic.

Credinţa patetică. Referirea la credinţă merge adânc în psihologie individuală şi socială. Un sistem politic, aşa imperfect cum este el, are nevoie de acceptare generală. Până şi primele organizări politice, de tipul triburilor spre exemplu, erau construite pe credinţă. Aparent, credinţa pe care se construieşte un sistem politic a cunoscut o tendinţă de demistificare, de transfer al centrului de greutate către componenta raţională. În esenţă, acest lucru ar reprezenta o contradicţie. Conform lui Gustav le Bon, credinţa este un act de origine inconştientă care ne face să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicaţie, o ideologie sau o dogmă. Fiind de origine inconştientă, formarea credinţei nu implică raţiunea. Raţiunea intervine ulterior şi funcţionează în sensul întăririi credinţei. Credinţa este deci predispusă a deveni patetică.

Ca orice sistem politic, democraţia se bazează pe credinţă. Asta face ca rezistenţa lui în timp să fie mai degrabă o problemă de percepţie, la nivelul psihologie individuale şi colective, decât de faptologie. Acest aspect face comunicarea foarte importantă. O comunicare capabilă să dărâme credinţa maselor într-un sistem politic poate să asigure premisele necesare pentru prăbuşirea sistemului şi înlocuirea lui cu altul. Acelaşi exemplu, al ascensiunii lui Hitler, vine în sprijinul acestei afirmaţii.

Înţelepciunea colectivă. Face referire la sistemul electiv democratic. Filosofia democratică îşi pune încrederea în capacitatea majorităţii de a face cea mai bună alegere. Majoritatea este considerată o colectivitate înţeleaptă, care cunoaşte foarte bine problemele cu care se confruntă comunitatea/naţiunea şi a candidaţilor, a proiectelor acestora. Cât de aplicabil este acest principiu? Răspunsul este destul de evident şi nu o să intru în detalii.

Prostia individuală. William Trotter spunea: “Dacă analizăm compoziţia mentală a omului obişnuit, vom observa că în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte mare diversitate, complexitate şi dificultate. [...] Desigur că majoritatea acestor opinii nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă vreo opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine - să se abţină.” Este aplicabilă afirmaţia lui Trotter pentru problemele politice actuale? Eu cred că da.

Cu alte cuvinte, exerciţiul democratic al votului, dat de o majoritate incapabilă a emite opinii valide asupra unor probleme de asemenea complexitate, face electorii potenţiale victime ale manipulării.

Care sunt totuşi, mecanismele prin care cetăţeanul este convins să acorde votul unei persoane?

Una dintre cele mai importante aspecte ar fi empatia. Capacitatea unui om politic de a stabili empatie între el şi electorat este un prim pas spre succes. Această empatie, reală sau disimulată, îi crează un statut favorabil în mintea fiecărui elector vizat. Cât de importantă poate fi empatia în practică? A se vedea cazul Băsescu 2004 şi 2007. Într-un stat cu o cultură democratică cum este cea a ţării noastre, empatia poate echilibra lipsa unor alte trăsături, precum competenţa (cu referire la acelaşi caz).

De asemenea, cultul manipulării, dezvoltat de politicieni prin ani de antrenament, face folosirea acestei tactici aproape imposibil de detectat de majoritatea cetăţenilor.

Ipoteza pe care o lansez este: Cu cât sistemul este mai complex, cu atât şansele sunt mai mari ca politicienii să folosească manipularea şi alte tactici nonetice.

Este într-adevăr sistemul democratic limitat? A ajuns el unul viciat, în comparaţie cu principiile enunţate iniţial? Putem elimina aceste “vicii”? Sau le putem măcar minimaliza? Pentru această ultimă întrebare aş avea o soluţie sau două. Voi reveni cu ele ulterior…

Nu ar fi prea multe de zis. Poate părea amuzant pentru noi, dar dacă analizăm un pic clipul în termeni de public ţintă, purtător de mesaj şi mesaj, nu putem să nu îi dăm o notă mare. Unul dintre cele mai bune clipuri pe care le-am văzut până acum. Pun pariu că doamna din clip mai ia un mandat.

Relaţii Publice - definiţii ale asociaţiilor profesionale

A. Institute of Public Relations

Relaţiile publice înseamnă reputaţie, rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem şi a ceea ce spun alţii despre noi. Practica relaţiilor publice este disciplina care caută să obţină reputaţie cu scopul de a câştiga suport şi de a influenţa opinia şi comportamentul publicului.

B. International Public Relations Association

Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor organizaţiei şi a implementării programelor de acţiune planificate care vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

C. Public Relations Society of America

Relaţiile publice sprijină procesul decizional şi funcţionarea mult mai eficientă a societăii noastre complexe şi pluraliste, contribuind la înţelegerea reciprocă în rândul grupurilor şi instituţiilor. Relaţiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

Relaţiile publice sprijină o varietate largă de instituţii, precum cele din domeniul afacerilor şi comerţului, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii şi instituţii religioase. Pentru a-şi atinge obiectivele, aceste instituţii trebuie să-şi dezvolte un sistem eficient de relaţii cu numeroase şi diverse segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari), cu alte instituţii şi cu societatea în ansamblu.

Conducerile instituţiilor trebuie să înţeleagă atitudinile şi valorile segmentelor lor de public pentru a-şi atinge obiectivele instituţionale. Obiectivele, la rândul lor, sunt modelate de mediul extern. Practicianul PR acţionează în calitate de consilier al conducerii, dar şi ca mediator, sprijinind convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

Ca funcţie a managementului, relaţiile publice circumscriu următoarele:

1. Anticiparea, analizarea şi interpretarea opiniei publice, a atitudinilor şi elementelor care pot avea un impact, pozitiv sau negativ, asupra operaţiunilor şi planurilor organizaţiei.

2. Consilierea conducerii, la toate nivelurile, cu privire la politica decizională, cursul evenimentelor şi comunicare, luând în considerare efectul lor public şi responsabilităţile sociale şi cetăţeneşti ale organizaţiei.

3. Cercetarea, coordonarea şi evaluarea continuă prin programe de acţiune şi comunicare pentru a obţine informarea şi sprijinul publicului, elemente necesare atingerii cu succes a obiectivelor organizaţiei. Aceste programe pot include tehnici financiare şi de marketing, colectare de fonduri, relaţii guvernamentale, cu comunitatea şi/sau cu angajaţii, precum şi alte tipuri de programe.

4. Planificarea şi implementarea eforturilor organizaţionale de a influenţa sau modifica politicile publice.

5. Stabilirea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutarea şi formarea staff-ului, dezvoltarea unor spaţii de activitate - pe scurt, administrarea resurselor necesare realizării celor de mai sus.

6. Printre cunoştinţele necesare în practica profesională a relaţiilor publice se numără: arta comunicării, psihologia, psihologia socială, sociologia, ştiinţele politice, economia, precum şi principiile managementului şi eticii. Cunoştinţe şi abilităţi tehnice specifice sunt necesare pentru: studiul opiniei publice, analiza problemelor legate de public, relaţiile cu presa, vânzarea prin poştă, reclamă, publicaţii, producţii video, evenimente deosebite, discursuri şi prezentări.

În sprijinul definirii şi implementării politicilor, practicianul în relaţii publice foloseşte o varietate de abilităţi de comunicare profesională şi are un rol integrator, atât în interiorul organizaţiei, cât şi între organizaţie şi mediul exterior.

ParametriAsociaţie	Cuvinte cheie	Acţiuni (verbe)	Actorii vizaţi	Rezultate (finalitate)
Institute of Public Relations	reputaţie; rezultat; influenţa	ce facem; ce spunem; ce spun alţii; să obţină; a influenţa	- organizaţii - publicul	- a câştiga înţelegere şi sprijin - a influenţa opinia şi comportamentul publicului
International Public Relations Association	arta şi ştiinţa socială; interesele organizaţiei şi ale publicului	analizării; anticipării; sfătuirii; interpretării; vor servi	- organizaţii	- vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului
Public Relations Society of America	înţelegerea reciprocă; sistem de relaţii; abilităţi de comunicare; obiective; funcţie a managementului	să înţeleagă; anticiparea; analizarea; interpretarea; consilierea; cercetarea; coordonarea; evaluarea; planificarea; implementarea; stabilirea obiectivelor; bugetarea; recrutarea; formarea	-instituţii (afaceri, comerţ, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii, instituţii religioase) -segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari)	- obiectivele instituţionale - armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat. - convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

O definiţie (hibrid) a relaţiilor publice:

Relaţiile publice reprezintă funcţia managementului organizaţiei care, prin analiza, anticiparea şi interpretarea opiniei publice, dar şi a altor elemente care pot avea impact asupra acţiunilor organizaţiei, urmăreşte, pentru realizarea obiectivelor, stabilirea unei relaţii (bazată pe comunicare) între organizaţie şi segmentele sale de public în scopul armonizării politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat, astfel încât acestea vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

Un filmuleţ aproape simpatic. Ideea în sine nu mi se pare cine ştie ce dar totuşi apreciez încercarea autorilor.

Mulţumită lui Turambar, avem sondaje proaspete. Se pare că, uşor-uşor, electoratul lui Oprescu se volatilizează. Blaga mai reuşeşte să adauge câteva puncte. Restul nu prea contează în această fază. Nu ştiu dacă o să vedem minunea, dar lupta e în toi.