Cine mai luptă pentru Limba Română?

Într-o lume divizată de conflicte, într-o Românie în care oamenii mor pe stradă lângă poliţişti (incompetenţi sau răuvoitori, nu vreau să mă pronunţ eu), au existat şi mai există oameni care şi-au onorat existenţa, au împărţit darul vieţii ajutându-i pe cei din jur. Am spus au existat, gândindu-mă în primul rând la regretatul George Pruteanu, care şi-a trăit ieri ultimele clipe.
Majoritatea dintre noi îl cunoaştem de la televizor, fie datorită emisiunii sale, „Doar o vorbă săţ-i mai spun”, unică, după părerea mea, în audiovizualul românesc, şi care mi-a călăuzit gramatica din copilărie, dar şi datorită încercărilor sale, uneori percepute ca fanatice, de a apăra limba română. Câţi dintre noi au înţeles însă acest demers al său? Câţi dintre noi nu l-am criticat că vrea să ne priveze vocabularul de „week-end”, „mouse” sau alte cuvinte adoptate din limba engleză? Uneori i-am dat dreptate, fără însă a ne însuşi sfaturile.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, am ajuns în sfârşit să înţeleg. Am ajuns să înţeleg ceea ce George Pruteanu înţelesese de mult. Amintiţi-vă sloganul UE: „Unitate în Diversitate”. Deschiderea noastră către Occident a însemnat un împrumut masiv de forme. Forme care, aşezate pe fondul cultural românesc, pe mentalitatea românilor, au generat uneori efecte hilare, alteori efecte dramatice. În acele vremuri în care însăşi identitatea poporului român era ameninţată de „cotropitori”, acest om a ales să pună piciorul în prag, în domeniul său. A încercat să salveze ceva a cărei nepreţuire o înţeleg poate doar românii din Basarabia sau Harghita, Covasna, Mureş: Limba Română.
George Pruteanu a înţeles că în această eră a globalizării, păstrarea identităţii şi a specificului naţional este o necesitate, o necesitate pentru dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei umane. Globalizarea nu trebuie să ducă la uniformizarea popoarelor. O umanitate uniformizată este o umanitate săracă.
L-am crezut un om depăsit, un om care nu ţine pas cu vremurile, când de fapt el era cu mult înaintea noastră. Ca să vedeţi câtă dreptate avea ascultaţi în jurul vostru. Eu, personal, cunosc atât de mulţi tineri români care cunosc mai bine limba enegleză decât cea maternă, care îmbină cuvinte româneşti cu unele străine în fraze hilare. Chiar aici am ajuns. Aceasta e oare soluţia?
Acest articol nu se vrea a fi unul omagial. Îmi pare rău că George Pruteanu a trebuit să se stingă din viaţă pentru a vă scrie aceste rânduri. Ele sunt doar o formă de respect pentru un om care a luptat toată viaţa pentru un lucru în care credea: Cultura şi Limba Română.

Anunțuri

Un răspuns

  1. Inceputul este daca nu cinic in sens caragialian, cel putin in tente pur romanesti ale unuia care nu accepta „efectul de turma”. Tin sa punctez, pe langa ofurile tale mai mult sau mai putin evidente, ca Pruteanu isi invata discipolii inclusiv limbi germanice, fiindca insista obsesiv pe scrierea fonetica. Ca sa nu mai amintesc de argou si alte elucubratii.

    Si nu stiu cat de mult mai conteaza spiritul national (in sensul ca ai nostri romani juni si cu draci intransii nu prea stiu cu ce se mananca ideea de cultura), cand mentalul colectiv e tarat in ideea de „globalizare” fortata. Hai sa ne lasam oamenii sa moara pe trecerea de pietoni, dar pe stil americanesc. McDonaldsizeaza-te, Marius, ca sa ai parte de intelegere. Na, ti-am raspuns si la intrebarea din titlu. 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: