MariusicBet: Oprescu (%) > Blaga (%) ==> Oprescu Win (15 iunie)

Ca să nu îmi sară nimeni în cap, vreau să stabilim de la bun început că eu nu ţin cu niciunul. Articolul se bazează pe analiza campaniei electorale, a discursului celor doi candidaţi în corelaţie cu publicul ţintă, iar concluzia mea transcede simpatia şi subiectivitatea. Cât de exactă a fost analiza şi pronosticul, o să confirme votul de pe 15 iunie. Dacă vă mai amintiţi, am mai acum ceva vreme un articol despre lupta dintre cei doi aici.

Deci eu zic că Oprescu iese primar. Pe ce mă bazez când zic asta? Să zicem că ieri (joi) i-am văzut la TV pe amândoi, la două emisiuni diferite, şi m-am edificat.

L-am văzut întâi pe Blaga la Antena 3. Ca să ne aducem un pic aminte, Blaga tocmai ieşise după afişarea rezultatelor pentru primul tur cu un atac la adresa doctorului via Mineriade şi Ion Iliescu. După părerea unora de prin presă, pe care o împărtăşesc, eroare. Tema discursului: nepotrivită. Stilul: asemenea. Blaga nu e un om de atac. Nu e un lup politic. Succesorul lui Băsescu din 2008 la capitală nu are „colţii” politici ai acestuia. Blaga s-a băgat în lupta politică de care până acum se ferise cu abilitate. Şi tocmai faptul că a avut un mesaj coerent, a evitat lupta directă cu Oprescu, lupta politică, el a crescut constant în săptămânile din finalul campaniei pentru turul I. Faptul că a ieşit acum la atac nu dă bine la consecvenţa şi coerenţa mesajului. A trecut de la soluţii la discuţii. La emisiunea de aseară am văzut că a încercat să revină pe „drumul cel bun”. Recunosc că stilul ăsta de discuţie, tehnică, în care Blaga vorbeşte ca un om de administraţie, nu ca un om politic, i se potriveşte mult mai bine.

De cealaltă parte Oprescu. La Naşul. Un naş dealtefel cam puţin incisiv. Încă o dată mă văd nevoit să îi dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu: Oprescu = Băsescu 2 – vorbim la nivel de discurs. S-a văzut clar că Oprescu nu are niciun proiect solid, punctual pentru Bucureşti. Dar s-a mai văzut ceva: că Oprescu e capabil să verbalizez soluţii, uneori vagi şi generale, pentru orice problemă. Are un discurs de un patetism rar întâlnit, chiar şi în politica noastră. A ştiut să evite cu abilitate toate întrebările care îl puneau în dificultate, transformând răspunsurile în promisiuni sau jurăminte. De ce am zis Oprescu = Băsescu 2?! Pentru că Oprescu a arătat aseară că poate să stabilească acea legătură empatică cu electoratul pe care numai Băse credeam că o poate face. Mai exact, doctorul evocă anumite situaţii, amintiri, probleme pe care electorul le are deja în minte. Se creează astfel, în mintea alegătorului, senzaţia de similitudine în gândire. Adică empatia de care vorbeam. Şi aşa cum mai scriam anterior pe blog, empatia e cheia politicii în sistemul democratic.

Mai mult decât atât, în timp ce electoratul lui Diaconescu din primul tur se va îndrepta aproape sigur către doctor (analizând profilul electorului PSD cred că acesta va urma directiva partidului), pe când electoratul lui Orban va fi răsfirat (fie nu se va prezenta la vot, fie va analiza pe baza asemănării campaniei lui Orban cu cea a lui Blaga – centrată pe proiecte – şi îl va vota pe PDL-ist, fie va vota contra lui Băsesc şi PDL, şi atunci va alege Oprescu). În orice caz, analizând profilul electorului PNL-ist în acest moment, mai mult ca sigur acesta nu va vota cum îi îndrumă PNL, dacă liberalii vor recurge la acest gest. Rezultă, electorat PSD-ist compact la Oprescu, electorat PNL-ist răsfirat pe ici pe colo.

Ca să sintetizăm:

Blaga – RAŢIUNE, atacul la Mineriade, discursul politic (-), revenirea la discuţia bazată de proiect (+)

Oprescu – EMOŢIONAL, lipsa unor proiecte concrete (-), retorica, EMPATIA (+), electorat PSD (+)

Cam astea ar fi coordonatele principale ale celor candidaţi. Ca în orice spectacol însă, diferenţa o face publicul. Şi deşi cei doi candidaţi au fost egali la turul I, plusul de la Oprescu e mai mare.

E mai mare pentru că bucureştenii, deşi sunt cei mai informaţi electori din ţară, nu sunt pregătiţi să arbitreze o bătălie bazată pe proiecte. Politica rămâne, dacă pronosticul meu se adevereşte, o chestiune de discurs. Precedentul Băsescu există deja. Cât de oportună este această alegere pentru bucureşteni, nu mi-am propus să analizez aici. Oricum e vorba aia: „fiecare doarme după cum îşi aşterne”.

PS: Cine vrea să parieze, găsiţi aici: bet-at-home: Blaga, cota 1.65, Oprescu, cota 2.00

Leapşa comunistă

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl „mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci „molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai „fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: „Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul „comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea „comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de „comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de „comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat „slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Să votăm româneşte! VOTUL ÎMPOTRIVĂ!

Ne tot plângem că împrumutăm de la străini multe lucruri de-a gata, care nu au nicio treabă cu specificul românesc şi care implementate dau un rezultat original, de cele mai multe ori neplăcur. Cum ar spune Maiorescu, „forme fără fond”. Este sistemul de vot unul dintre elementele împrumutate orbeşte, care la noi dă rezultate hazlii, dramatic de hazlii? Firesc că este. Şi atunci? Ar trebui să încercăm altceva, în conformitate cu specificul românesc.

La ce m-am gândit mai exact: VOTUL ÎMPOTRIVĂ. Cum vine asta: cetăţeanul se duce la vot, şi ştampilează pe buletin ce antipatizează el. Mai mult decât atât, votul ar trebui să fie cu opţiune multiplă. Adică dacă nu îmi place niciunul, îi votez pe toţi. În acest sistem câştigă candidatul cu cele mai puţine voturi împotrivă. Mai rezonabil de atât nu se poate.

Argumente pentru introducerea acestui sistem de vot:

1. Corespunde fondului românesc: campaniile electorale sunt în general construite pe distrugerea adversarilor; cetăţenii votează de cele mai multe ori răul cel mai mic. Adică de ce să votez răul cel mai mic?! Mai bine îl votez pe cel mai mare. Corespunzând specificului românesc, atât cetăţenii cât şi politicienii s-ar adapta mult mai uşor.

2. Prezenţa la vot ar fi mult mai mare. O democraţie la care ia parte marea majoritate a cetăţenilor săi. Păi imaginaţi-vă, cei care nu aţi fost la vot, dacă aţi fi putut vota împotrivă, nu v-aţi fi dus? Sincer acum, câţi dintre noi nu ar vrea să le dea un vot negativ politicienilor?

3. Sistemul corespunde tendinţelor psihologiei de masă. Se ştie că omul contemporan reacţionează mult mai uşor la elemente negative.

4. Sistemul garantează că nu iese candidatul cel mai rău, indiferent de competitori.

5. Mult-dorita reformare a clasei politice va avea loc.

De fapt, pot să pun pariu că vom avea parte de conducători mai buni decât până acum. Cu atâtea argumente irefutabile, de ce să nu încercăm? Măcar ar fi ceva românesc. Pe principiul, mai rău nu se poate…

Am fost la vot

Recunosc. Am fost la vot. Nu pentru că aş fi avut vreun simpatizant printre candidaţi. Sau printre partide. Dar am zis că nu vreau să fiu trecut la categoria celor cărora nu le pasă. Şi atunci am purces spre frumoasa secţie de votare. Ştiam pe ce o să pun ştampila. Am ales schimbarea. Nu schimbarea primarului sau a consiliului. Votul meu s-ar traduce prin cerinţa unei schimbări de atitudine. Vreau să am pe cine să simpatizez. Vreau să am cu cine să votez.

Acum am puş ştampila într-un chenar imaginar şi gol. Am ales până la urmă acest mod de a protesta. Vreau ca peste 4 ani, pe locul unde acum e ştampila mea, într-un chenar imaginar, să fie un nume. Un nume care să merite. Pentru că e clar că pentru alegerile din toamnă nu e nicio şansă.