Leapşa comunistă

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl „mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci „molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai „fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: „Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul „comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea „comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de „comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de „comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat „slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Sunt nefericitul incepator al drumului reply-urilor…Domnul Mariusic o sa incep sa am accese de exprimare a la Valentin Stan sau Carcotasi.Textul tau daca se vrea a fii un text cu termeni semnicati ar trebui sa nu includa „INTROSPECTIE”ca semnificaNt al trecutului personalitatii politice(introspectie=autoobservare,sau analiza proprie in planul psihicului,fara nici un fel de trimitere catre cercetarea sau analizarea actiunilor vietii persoanei respective lucru pe care tu l-ai facut…asadar termenul nu are ce cauta acolo…).Sa revin insa la text.Tu numesti „leapsa comunista”aceasta degringolada,aceasta degradare politica.Fara doar si poate ceea ce multi stiu este ca banul prosteste iar in Romania elementele cheie al oamenilor publici(P.R-ul sau consilierii de imagine)sunt platiti cu banii contribuabililor pentu ca spectacolul asta insipid si gretos sa existe.Existenta lui este de-un penibil usor de probat.Retorica ar trebui sa fie de fapt arta de a reproduce in fata publicului justetea ideilor expuse numai ca la noi in Tara Romaneasca retorica inseamna manipulare polemica,ceea ce, automat reduce totul la estetica uratului politic si crede-ma nu suntem singurii de pe aceasta planeta cu acest soi de manipulare polemica).
    Exemplul dat cu Polonia fosta tara comunista este unul de referinta.Sa nu uitam totusi de Germania celui de-al II-lea razboi mondial,care era o ruina dar care in cativa ani a devenit o forta economica in lume.Paralela facuta ar avea o mica observatie:la noi comunismul TREBUIA sa cada prin varsare de sange pentru ca blestemul acestei tari este pozitia geografica.De ce trebuia sa existe varsare de sange?Pentru ca Romania nu avea in 1989 nicio datorie catre NIMENI si,ii facusem pe altii datori la noi.Sunt lucruri mai putin stiute…:).Sunte de acord cu faptul ca spiritul de tatic ne-a fost implementat,ideea aceea de a ni se da cand nu avem nu de a munci pentru a avea.mitul romanului muncitor este cu aceasta ocazie distrus pentru ca fara sa ne jenam suntem o tara de lenesi,de puturosi ce-si merita soarta.Tot ce imi este evident in acest moment este ca de la intrarea in viguare a legii privatizarii Romania trece printr-o noua domnie fanariota numai ca in acest moment un manelar cu 4 clase iti poate fi sef…Trist dar eminamente adevarat.In concluzie nu neg ideea ta dar nici nu o sustin…revolutia nu a insemnat stoparea sclaviei ci trecerea la o forma superioara acesteia…comunismul ca si democratia sunt dogme de exprimare si actionare,in spectrul politic…cat despre emotional,nu mai este o nouate faptul ca de la sfarsitul mileniului 2 si inceputul mileniului 3 manipularea emotionala este arma pedanta si incisiva care tine in frau masele…;

  2. @Florian,
    nu ştiu ce e cu mine, e al doilea articol la care sunt certat cu limba română. Am corectat „intropecţia” cu un edit. E bine că m-ai atenţionat.

  3. Faptele comuniştilor au fost întotdeauna reale. Nu emoţiile ci tragismul acestui popor rătăcit dincolo de el însuşi e cheia. Îmi sunteţi dragi. Voi nu sunteţi comunişti. Să nu care cumva să vă treacă vreodată prin cap să deveniţi comunişti că aţi încurcat-o cu mine. Vă invidiez şi vă iubesc în aceeaşi măsură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: