Leapşa comunistă

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl „mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci „molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai „fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: „Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul „comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea „comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de „comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de „comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat „slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Limite ale democraţiei – Empatie şi Comunicare între conducători şi electori

„Democraţia este credinţa patetică în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.” – H.L. Mencken

Pentru a stabili în ce măsură are dreptate sau nu Mencken, m-am gândit să iau fiecare expresie din citat la analizat.

Democraţia. E interesant ce declara Winston Churchill despre democraţie: democracy is the worst form of government except all the others that have been tried. Este suficient să punctăm că democraţia nu a putut împiedica accesul la putere unui om precum Adolf Hitler. Dimpotrivă, am putea spune că l-a facilitat. Dacă Hitler nu ar fi avut susţinerea poporului, este greu de crezut că ar fi putut construi un regim politic atât de puternic.

Credinţa patetică. Referirea la credinţă merge adânc în psihologie individuală şi socială. Un sistem politic, aşa imperfect cum este el, are nevoie de acceptare generală. Până şi primele organizări politice, de tipul triburilor spre exemplu, erau construite pe credinţă. Aparent, credinţa pe care se construieşte un sistem politic a cunoscut o tendinţă de demistificare, de transfer al centrului de greutate către componenta raţională. În esenţă, acest lucru ar reprezenta o contradicţie. Conform lui Gustav le Bon, credinţa este un act de origine inconştientă care ne face să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicaţie, o ideologie sau o dogmă. Fiind de origine inconştientă, formarea credinţei nu implică raţiunea. Raţiunea intervine ulterior şi funcţionează în sensul întăririi credinţei. Credinţa este deci predispusă a deveni patetică.

Ca orice sistem politic, democraţia se bazează pe credinţă. Asta face ca rezistenţa lui în timp să fie mai degrabă o problemă de percepţie, la nivelul psihologie individuale şi colective, decât de faptologie. Acest aspect face comunicarea foarte importantă. O comunicare capabilă să dărâme credinţa maselor într-un sistem politic poate să asigure premisele necesare pentru prăbuşirea sistemului şi înlocuirea lui cu altul. Acelaşi exemplu, al ascensiunii lui Hitler, vine în sprijinul acestei afirmaţii.

Înţelepciunea colectivă. Face referire la sistemul electiv democratic. Filosofia democratică îşi pune încrederea în capacitatea majorităţii de a face cea mai bună alegere. Majoritatea este considerată o colectivitate înţeleaptă, care cunoaşte foarte bine problemele cu care se confruntă comunitatea/naţiunea şi a candidaţilor, a proiectelor acestora. Cât de aplicabil este acest principiu? Răspunsul este destul de evident şi nu o să intru în detalii.

Prostia individuală. William Trotter spunea: „Dacă analizăm compoziţia mentală a omului obişnuit, vom observa că în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte mare diversitate, complexitate şi dificultate. […] Desigur că majoritatea acestor opinii nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă vreo opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să se abţină.” Este aplicabilă afirmaţia lui Trotter pentru problemele politice actuale? Eu cred că da.

Cu alte cuvinte, exerciţiul democratic al votului, dat de o majoritate incapabilă a emite opinii valide asupra unor probleme de asemenea complexitate, face electorii potenţiale victime ale manipulării.

Care sunt totuşi, mecanismele prin care cetăţeanul este convins să acorde votul unei persoane?

Una dintre cele mai importante aspecte ar fi empatia. Capacitatea unui om politic de a stabili empatie între el şi electorat este un prim pas spre succes. Această empatie, reală sau disimulată, îi crează un statut favorabil în mintea fiecărui elector vizat. Cât de importantă poate fi empatia în practică? A se vedea cazul Băsescu 2004 şi 2007. Într-un stat cu o cultură democratică cum este cea a ţării noastre, empatia poate echilibra lipsa unor alte trăsături, precum competenţa (cu referire la acelaşi caz).

De asemenea, cultul manipulării, dezvoltat de politicieni prin ani de antrenament, face folosirea acestei tactici aproape imposibil de detectat de majoritatea cetăţenilor.

Ipoteza pe care o lansez este: Cu cât sistemul este mai complex, cu atât şansele sunt mai mari ca politicienii să folosească manipularea şi alte tactici nonetice.

Este într-adevăr sistemul democratic limitat? A ajuns el unul viciat, în comparaţie cu principiile enunţate iniţial? Putem elimina aceste „vicii”? Sau le putem măcar minimaliza? Pentru această ultimă întrebare aş avea o soluţie sau două. Voi reveni cu ele ulterior…

De ce Iliescu?!

WordPress-ul e plin de articole care îl susţin pe „domnul Preşedinte Ion Iliescu”. Uneori această susţinere îmi lasă impresia de idolatrie. Aflăm aici că Iliescu e cel mai mare om politic pe care îl are România, salvatorul ţării, călăuzitorul nostru de la comunism la democraţie şi multe altele. Nu o să intru în clasica polemică privitoare la adevărul acestor afirmaţii. Nu ăsta e scopul articolului. Tot citesc blogurile astea încercând să răspund la o întrebare: De ce Ion Iliescu??? Cum a reuşit el să inducă un asemenea val de simpatie? Cum reuşeşte, în pofida controverselor, să impună un asemenea respect? Şi aici nu vrea să discut de fapte, dealtefel interpretabile. Pentru că aceleaşi fapte îl fac pe unii să îl condamne iar pe alţii să îl admire. Ci vreau să aflu secretul lui… talentul cu care impune o atitudine pe care nu o regăsim în rândul susţinătorilor altor politicieni, dar nu numai.

În altă ordine de idei, de ce acest popor este dependent de „mitul salvatorului”, „al eroului”? Şi cel mai important, DE CE ILIESCU?

Pentru mine, student la Comunicare şi pasionat de comunicare politică, o asemenea întrebare e cea mai mare provocare. Dacă aş şti să prepar un asemenea elixir, aş spune că profesia îmi va oferi multe satisfacţii. Pentru cei care oferă indicii concludente, ofer recompensă.

Ovidiu Bufnilă. Comunicare – de la cei mai buni.

Orice alt comentariu este de prisos. Citiţi pe nerăsuflate. Noi aşa am făcut.

PITCHERS: Ce făceaţi acum 18 ani?

Ovidiu Bufnilă: construiam conceptul MEDUZA care e o abordare personală a filozofiei imaginii şi mai mult decât atât. Acum tot asta fac. Ciocănesc, repar, nu-mi iese, o iau de la capăt. Sunt murdar de vaselină imagologică până-n vârfu urechilor dar îmi place la nebunie ceea ce fac.

PITCHERS: Cu ce vă ocupaţi acum?

Ovidiu Bufnilă: mă ocup de nişte lucruri care, văzute de la un kilometru distanţă, te-ar face să spui, uite, tipul ăsta, Bufnilă, arată ca un consilier de imagine dar mai are până cînd o să fie cu adevărat un consilier de imagine.

PITCHERS:Aveţi vreun moment al carierei de care sunteţi cel mai mândru?

Ovidiu Bufnilă: Frumos cuvânt ai ales, mândrie. În schimb cuvântul carieră nu-mi place pentru că sunt adeptul imperfecţiunii. Imperfecţiunea e atrăgătoare, de-a dreptul, tot timpul ai ceva de făcut. Îmi plac multe momente din viaţa mea. Mai ales acele momente când am cunoscut şi am lucrat împreună cu o mulţime de tineri, de tigroaice şi tineri, ambiţioşi, talentaţi, curajoşi. E fascinant, pe bune!

PITCHERS: „Comunicare” este un cuvânt foarte la modă. Ce înseamnă, de fapt, să lucrezi în comunicare?

Ovidiu Bufnilă: Comunicare înseamnă să nu ai astâmpăr şi să cotrobăieşti împreună cu alţi oameni după tot felul de sensuri noi, să te pui de acord cu ei, să înaintezi împreună cu alţi oameni către noi adevăruri…

PITCHERS: Ce v-a determinat să vă implicaţi în blogosferă? În ce măsură este folositor blogul unui specialist în comunicare sau celui care aspiră să profeseze în acest domeniu?

Ovidiu Bufnilă: Mi-am imaginat Network World cu mult timp înainte de 1989! Când a apărut, m-am digitalizat rapid ca să văd pe unde greşisem. E mult mai teribil şi mai misterios decât a crezut bietul Ovidiu Bufnilă. Trăiesc în blogosferă pentru că aici întâlnesc noua lume, pasionantă, creativă, surprinzătoare, zăpăcită, crudă uneori dar îngerească, în cele din urmă. Am învăţat o mulţime de lucruri extraordinare de la internauţiii de toate felurile, m-am războit pe forumuri, am cetuit la greu, am fost banat, am luat-o peste cap la greu, unii m-au preţuit, alţii m-au înjurat cu năduf. Dar nu m-am supărat. Ovidiu Bufnilă e dator sutelor şi sutelor de forumişti, de bloggări cu care stă de vorbă în draci. Le datorez mult….

PITCHERS: Ce credeţi despre imaginea politicianului român? Pare a fi una construită de specialişti?

Ovidiu Bufnilă: Cred că noua generaţie de oameni politici schimbă totul în politica românească. Despre această nou val de oameni politici trebuie să vorbim. I-aş vrea ceva mai insurgenţi pe tinerii oameni politici. Imaginea, după părerea mea, nu se construieşte. Nu poţi construi o ficţiune. Aşa cum nu poţi înţelege Universul neînţelegând ficţiunile astronomice. Imaginea e Proiectul. Şi asta ar trebui să învăţăm, să învăţăm să proiectăm. Imaginea trebuie să fie un Proiect credibil, realist, folositor. Imaginile Frumoase sunt frumoase şi atât. Noul val de oameni politici are un Proiect de forţă. Sunt semne.

PITCHERS: Cât de departe de realitate se poate construi imaginea unui politician? Politicianul român poate îmbrăca orice „ambalaj”?

Ovidiu Bufnilă: Câmpul de luptă imagologic este de diferite feluri. Imaginarul Fiinţelor poate fi un câmp de luptă, un ecran sau un ocean. Ideea asta de ocean vine să ne încurce sau să ne ademenească. Ideea de ambalaj ne duce la ideea de marketing euclidian ori, după părerea mea, ne-am despărţit de miturile desuete ale marketingului politic. Am intrat în mare viteză în Era Complexităţii şi Filozofia Imaginii s-a schimbat total. Noul val de profesionişti ai imaginii România trebuie să aibă răspunsul corect. Ovidiu Bufnilă îl poate intui doar.

PITCHERS: Sunteţi un scriitor de SF de succes. Aţi inventat un regim politic mai bun decât democraţia?

Ovidiu Bufnilă: Trebuie să vă dezamăgesc, nu sunt scriitor SF de succes. Nu în sensul euclidian. În sens euclidian nu sunt pentru că Era Complexităţii sfărâmă şi vălureşte ideea ierarhiilor. Am încercat să construiesc Ficţiuni toată viaţa nu obiecte literare. Am dat viaţă acestor ficţiuni de la Codul ICAN la Partidul Digital Nonliniar şi la multe alte încercări pe care nu le-aş fi putut pune în operă fără ajutorul nemaipomenit al unor tineri de excepţie, al unor oameni de excepţie. Ei au făcut ceea ce trebuia făcut, eu doar i-am bătut la cap…

PITCHERS: Ca să rămânem în temă, de la democraţie trecem la mediu. În ce măsură poate o campanie de mediu să îmbunătăţească imaginea unui politician?

Ovidiu Bufnilă: Numai în măsura în care omul politic se dăruieşte acstui ideal. Dacă nu atunci totul e o cârpeală propagandistică fără sare şi piper.

PITCHERS: Dar dacă politicianul respectiv nu a avut tangenţă cu acest domeniu până acum? Vreo şansă?

Ovidiu Bufnilă: Orice om politic are nevoie de oameni de imagine, de consilieri, de profesionişti din felurite domenii ale vieţii. Managementul Politic se schimbă în mare viteză şi noul val de oameni politici înţelege chestia asta extraordinară. Dacă nu o înţelege, atunci e în pericol să rămână o biată notiţă în subsolul Istoriei. Dar potenţialul şi valoarea noului val de oameni politici se vede cu ochiul liber aşa că Ovidiu Bufnilă greşeşte cu vârf şi îndesat.

PITCHERS: Să încheiem cu ceva monden. De ce nu vedem şi la noi în ţară o campanie fair-play? Mai bine zis, cum ar trebui să arate o astfel de campanie, dacă e altceva decât o utopie… sau subiect de SF?

Ovidiu Bufnilă: Să nu uităm unde ne aflăm atât din punct de vedere cultural, istoric, politic, metafizic. Cavalerismul ţine de virilitatea tradusă în bărbăţie în timp ce fair-play-ul ţine de şi el de un anume fel de cultură. Va trebui să ne aventurăm în trecutul nostru îndepărtat să vedem pe unde am rătăcit aceste valori. Travaliul istoric tragico-comic ni le-a smuls fie cu cruzime fie cu maliţiozitate iar noi eram cu gândul în altă parte şi nu ne-am dat seama în ce pericol ne aflăm. Nu vreau să mă sustrag de la o asemenea misiune dar sunt convins că voi, cu talentul şi curajul unor navigatori de nădejde veţi repune aceste valori acolo unde le este locul pentru ca acest spaţiu geo-politic să reintre în normalitate şi firesc. O campanie adevărată se bazează pe Valori. Iar noi trebuie reînvăţăm să preţuim Valorile nu numai să le umflăm cu pompa sau să le spoim în printuri sau mash-uri leşinate sau ferchezuite ca la carnaval.

NN. Dacă vreţi să îl cunoaşteţi mai bine pe Ovidiu Bufnilă, click pe http://ovidiubufnila.weblog.ro/

Adevărul în politică? O problemă de imagine!

Citeam pe blogul lui Victor un articol despre Adrian Năstase şi mi-am adus aminte de ceea ce scria  Edward L. Bernays, citându-l pe William Trotter, în  Cristalizarea opiniei publice, apărută în 1923:

Dacă examinăm compoziţia mentală a omului obişnuit vom observa că în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte mare diversitate, complexitate şi dificultate. […]

Desigur că majoritatea acestor opinii nu au o bază raţională, atât timp cât multe dintre ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă o opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe din aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să se abţină.

Revenind astfel la articolul lui Victor, nu vreau să induc ideea că nu are pregătire sau experinţă, pur şi simplu nu cred că are de unde să ştie dacă Năstase e vinovat sau nevinovat. E dreptul lui să scrie pe blog despre asta, dar opinia lui se construieşte mai degrabă pe structuri care se folosesc de raţiune ulterior, pentru a justifica opinia deja formată. Am folosit un singur exemplu, destul de elocvent cred eu, pentru a-mi permite generalizarea.

La nivelul societăţii actuale, politica şi adevărul şi-au pierdut orice urmă de interdependenţă. Adică în politică adevărul valorează fix 0. De ce? Pentru că, în sistemul democratic modern, adevărul nu prezintă valoare în sine. Contează numai felul în care electoratul poate identifica ceea ce este adevărat sau nu şi poate face asocierea cu diferitele forţe politice existente. Ori este destul de clar că societatea actuală a atins un asemenea grad de complexitate încât actul guvernării, spre exemplu, nu poate fi cunoscut şi înţeles de marea majoritate a cetăţenilor.

Actorii politici, conştienţi că cetăţeanul este incapabil să distingă faptele reale, adevărate, vor încerca să speculeze această slăbiciune. Adevărul se transformă astfel într-o problemă de credibilitate. Este important ca imaginea pe care politicianul o oferă electorului, cu privire la fapte, să fie credibilă. Pentru asta nu este suficient ca imaginea oferită să fie credibilă logic, raţional, ci ea trebuie să fie credibilă afectiv.

Observăm în viaţa politică faptul că fiecare forţă politică foloseşte „adevăruri” diferite, incompatibile între ele. Câştigă nu cei care prezintă o imagine mai aproape de realitatea propriu-zisă (inaccesibilă electoratului larg), ci cei care colorează imaginea cât mai convingător, mai credibil, mai aproape de ceea ce electoratul vrea să vadă şi să audă.

Din această cauză, una dintre cele mai de temut arme din politică este „linşajul mediatic”. Distruge-i credibilitatea unui om politic şi i-ai distrus cariera politică. Revenind la exemplul lui Victor: A fost AN linşat mediatic? Da. A furat AN cât a fost prim-ministru? Nu ştiu. Este justificat tratamentul la care a fost supus? Probabil. Politicienii nu fac altceva decât să speculeze abil reacţia opiniei publice, a individului, aşa cum o descrie William Trotter mai sus.

Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu o eroare a sistemului politic actual. Nu doar în România, ci în cadrul democaţiilor în general. Faptul că ajungem să votăm, fără să ştim practic ce votăm. Guvernarea poporului, dacă a existat vreodată aşa ceva, a devenit doar o iluzie bine vândută. De fapt însăşi sistemul încurajează astfel manipularea, tacticile perfide, „linşajul mediatic”. Întrucât această eroare nu poate fi eliminată, consider că ar fi cam 2 modalităţi de a o estompa.

1. Reorganizarea sistemului către ceea ce liberalii defineau ca stat minimal. Creşte responsabilitatea fiecărui individ în societate, scade responsabilitatea statului, implicit scade puterea de influenţă a politicului. Soluţia este una riscantă, încercările de a pune în practică principiul statului minimal relevând până acum pericolul unor grave dezechilibre. S-ar spune că omul nu este pregătit să fie chiar atât de liber.

2. Descentralizarea sistemului ar duce la transferul de putere către liderii locali. Aici, oamenii fiind mult mai „apropiaţi” de deciziile luate, şi-ar putea forma o imagine mai apropiată de realitate. Posibilitatea politicienilor de a construi imagini ar fi mult restrânsă, marja de credibilitate fiind mult mai îngustă.

E politica o problemă de fizică socială? Optică, mai exact?

Elitele şi societatea II

Am fost plăcut surprins de complexitatea dezbaterilor pe care le-a generat prima parte a acestui articol. Este poate una din marile satisfacţii ale unui bloger: să vezi că ceea ce scrii generează dezbateri constructive. Într-adevăr o definire a elitelor nu poate fi lipsită de controverse. Am încercat o definire conform dicţionarului. Dar şi aici, termenul „superioritate” poate lua diferite sensuri. Unii dintre voi au considerat că nu este suficientă superioritatea pe unul din planuri (economic, intelectual, social, etc.) pentru a defini elitele. Într-o anumită măsură aveţi şi dreptate. De asemenea, este greu de contabilizat importanţa unui anumit tip de elită: în opinia unora elitele intelectuale sunt mult mai importante decât cele economice. Această abordare mi se pare firească, generată de empatia pe care voi aţi dezvoltat-o cu acest tip de elite. Sincer cred însă că un răspuns exact la această problemă nu există.

Ceea ce o să încerc să punctez în continuare este rolul elitelor în societate.

1. Elitele constituie principalul factor de progres. Din acest punct de vedere, nu putem minimiza nici contribuţia elitelor intelectuale, dar nici a celor politice, economice sau culturale. Acestea se află într-o relaţie de interdependeţă. Progresul fiecăruia din aceste domenii poate constitui un factor care determină progresul celorlalte. Trebuie să admitem că progresul economic favorizează progresul cultural, cel politic pe cel economic şamd. Clasa de mijloc poate fi şi ea factor de progres, însă nu cred că poate atinge performanţele elitelor.

2. Elitele constituie un factor de coeziune socială. Deşi elitele sunt percepute de cele mai multe ori ca având un rol major (sau cel puţin nu de neglijat) în conflictele sociale, acest lucru nu este pe deplin adevărat. Atunci când cei percepuţi ca elite deţin într-adevăr superioritatea pe care o pretind, oferind totodată celorlalţi senzaţia de libertate şi de echitate, acţionează ca un pilon al coeziunii sociale. Conflictele sociale reprezintă principalul semnal pentru reformarea elitelor sau înlocuirea lor conform noilor standarde. Societatea tinde în acest fel spre o stare de echilibru, cu elite percepute ca atare de ceilalţi.

O socitate fără elite nu poate supravieţui. Deşi am văzut opinii conform cărora trăim într-o societate a mediocritatii, elitele există, afirmarea lor fiind nu doar o necesitate, ci un fapt inevitabil.

3. Elitele acţionează ca un „câine de pază” al societăţii, având rolul de a proteja societatea de influenţe negative externe. Evident că acest rol poate fi îndeplinit doar în condiţiile în care elitele au un simţ dezvoltat al apartenenţei sociale. Societăţile mai puternice au tendinţa de a se impune în faţa celor mai slabe, de a profita de condiţia acestora. Ori principalul rol în acest tip de relaţii îl au tocmai elitele, capabile a impune, prin superioritatea lor (culturală, economică, intelectuală).

Istoria a dovedit că o societate de egali este o utopie. Rolul elitelor este crucial şi nu poate fi substituit pe deplin de celelalte clase. De aceea este important să acceptăm şi să promovăm adevăratele elite, capabile a-şi îndplini rolul social.

Sper că am reuşit să surpind unele dintre cele mai importante roluri ale elitelor în societate. Sunt convins că nu am reuşit să le surprind însă pe toate. Vă aştept pe voi să supliniţi eventualele lipsuri.

„Minunea muzicală” în politică

Încep prin a-mi cere scuze pentru coerenţa acestui articol. Îl scriu în stare de şoc. Tocmai am deschis ediţia online a Cotidianului. Ce am văzut pe prima pagină m-a lăsat cu gura căscată. Moda introdusă de unele partide cu cântăreţii politicieni a fost dusă la extrem de PSD. În localitatea Stefanesti, Ilfov candidează pentru un loc în consiliul local, din partea PSD, nimeni altul decât… (momente de suspans) ADRIAN MINUNE. Ce aş putea să spun mai mult?! Indignarea mi se domoleşte şi lasă locul unui sentiment de lehamite. „România, mereu surprinzătoare!” Cred că este cel mai potrivit slogan pentru ţara noastră.

Nu am nimic cu maneaua, este un gen de muzică pe care îl ascult, dar nu vreau să îmi imaginez scenariul în care acest om lipsit de cultură poate îndeplini o asemenea funcţie. Acum că m-am calmat i-am găsit totuşi un „tovarăş” mai de succes manelistului („tovarăş” la nivel de educaţie): Marian Vanghelie. Uite că acum nu mai sunt aşa şocat.

O să pun acest articol la categoria „Marile probleme ale naţiunii”. Eu îmi forţez neuronii pentru o soluţie. Dar vă întreb şi pe voi: Ce mai putem face pentru România?

PS: Citeşte pe aceeaşi temă editorialul lui Ciprian Ranghel.