Relocare

Dacă îți place acest blog și vrei să citești mai multe noua locație este

http://fiftyfirst.wordpress.com

Anunțuri

Justiţie democratică sau democraţie justiţiară

Mult mediatizatul caz Gigi Becali. Nu intru în detalii pentru că probabil deja la cunoaşteţi. Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant de observat este 1) atitudinea mass-media; 2) atitudinea „poporului”, cele două fiind de altfel interconectate. Deci ce face Media în cazul ăsta: 1) îi cheamă pe domnii Analişti în studio, unde are loc o analiză exhaustivă a cazului; 2) chestionează publicul: „Ce părere aveţi, dragi telespectatori, despre arestarea lui Gigi Becali. Analiştii, dar în special telespectatorii (adică „poporul”), au în majoritatea cazurilor o opinie care ar putea fi rezumată astfel: 1) foarte bine i-a făcut, e un infractor şi un mafiot (?!); 2) săracul, este o victimă a jocurilor politice (sau de alt gen), trebuie eliberat. Şi aşa se nasc adevărate campanii pentru eliberarea lui (vezi „Free Gigi”). Cu alte cuvinte, în ţara asta, neleviziunile, ca a 4-a putere în stat ce sunt, încurajează democratizarea actului de justiţie. Pe principiul poporul nu greşeşte niciodată, tot poporul este cel mai competent în a decide dacă domnul George Becali se face sau nu vinovate de faptele de care îl acuză procurorii (Ce nedemocratic! De ce oare procurorii se substituie poporului?! Poporul trebuie să fie cel care acuză pe cineva, pentru că poporul are întotdeauna dreptate!). Păi dacă tot am ajuns până aici, nu ar fi mai bine să organizăm şi tribunale populare? Sau mai mult, decizia privind vinovăţia sau nevinovăţia domnului George Becali ar trebui luată prin vot popular, în cadrul unei emisiuni televizate în care se votează prin SMS. Nu de alta dar tribunalul popular ne duce cu gândul la altă epocă, alt regim, şi vremurile s-au schimbat. Decizia prin SMS ar fi însă cea mai democratică cu putinţă. Nimeni nu se poate plânge că nu a putut lua parte la decizie. Poate că nu a vrut să dea 1 euro (fără TVA) pe SMS, dar asta nu înseamnă că nu a putut, ci că el, de bună voie, a renunţat la dreptul său democratic de a decide, pentru că e un zgârcit. Evident că, pentru ca sentinţa să fie în cunoştinţă de cauză, ar trebui să fie prezentate, la televizor, la ore de maximă audienţă, toate probele din dosar. Vă daţi seama, nu chiar toate pentru că s-ar întinde probabil pe sute de pagini, şi ce telespectator ar avea răbdarea şi timpul necesar pentru a studia întregul probatoriu?! Dar măcar aşa, în punctele esenţiale, dosarul ar trebui prezentat la TV. Ca să organizăm clar procedura: jurnaliştii de investigaţie (câţi mai există azi) vor strânge probele, apoi televiziunile le vor prezenta, se va organiza o dezbatere cu Analişti de cel puţin 6 ore, după care se va trece la vot. Toată procedura nu ar dura mai mult de câteva zile (depinde de cât de repede se mişcă jurnaliştii de investigaţie, dar dacă editorul-şef îi grăbeşte puţin, putem încheia procesul într-o singură zi). Să sistematizăm acum avantajele acestui tip de proces televizat: 1. Este foarte scurt (câteva zile maxim, faţă de procesele din tribunale care pot dura ani întregi). 2. Este democratic (decizia este luată prin vot popular). 3. Este o sursă de divertisment pentru telespecatori, contribuind la creşterea serioasă a ratingurilor televiziunilor. 4. Elimină corupţia din sistemul judiciar. 5. Elimină costurile mari de administrare a sistemului judiciar. Pentru a scoate sistemul judiciar oficial din schemă, cazurile neinteresante vor fi preluate de televiziunile locale. Probabil că va fi nevoie să instaurăm şi tribunalele poporului pentru cazurile care nu au priză la public (divorţurile unor anonimi, etc.). 6. Cadrul legislativ devine strict orientativ; legile pot fi divergente, contradictorii, pentru că poporul ştie cel mai bine cu care lege să judece şi ce pedeapsă să aplice. Nu uitaţi: POPORUL ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE! (evident, atunci când nu este vorba de un consens, se va aplica regula majorităţii simple, democratice). Cât de exagerat este scenariul propus de mine? Păi uitaţi-vă un pic la televizor şi veţi vedea: cetăţeni care, în ciuda faptului că nu au pregătire juridică, nu cunosc probele din dosar, nu au autoritatea de a decide, emit opinii vehemente în favoarea/defavoarea arestării/vinovăţiei personajului de care vorbeam mai sus. Repet, nu personajul în sine este tema, ci modul în care un popor care a transformat Libertatea în cel mai vândut ziar înţelege să emită opinii cu privire la un domeniu în care nu au competenţa şi informaţiile necesare. Fie că este coruptă, cu interese ilegitime, că face trafic de influenţă, prefer ca în ţara asta aparatul judiciar să administreze actul de justiţie, decât poporul, ca în scenariul de mai sus. Şi încă un argument care mi s-a părut interesant, adus de cei care susţin eliberarea lui Becali: a făcut multe fapte bune. Pentru cine are cea mai mică idee de drept, nu mai este nevoie să comentez. Cât despre răspunsul meu la întrebarea: trebuie George Becali să facă puşcărie? E foarte simplu: NU ŞTIU!

Du-te la vot! Eu stau acasă!

Am primit o provocare interesantă de la screamvote. Cică să spun de ce m-aş duce eu la vot sau de ce nu m-aş duce. Păi o să încep cu motivele obiective. Nu o să mă duc la vot pe 1 iunie pentru că nu o să fiu în oraşul de reşedinţă. De ceva vreme, vreo 8 luni, îmi tot pierd vremea prin ceea ce unii numesc capitala ţării. Ca să intru totuşi în joc, o să vorbesc, ipotetic, de ce m-aş duce sau nu la vot pt candidaţii din Bucureşti. Cunosc campania electorală din Bucureşti mai bine decât foarte mulţi bucureşteni. Aşa că nu săriţi să mă acuzaţi de ignoranţă.

Şi uite că totuşi, dacă aş avea drept de vot în Bucureşti, pe 1 iunie aş sta liniştit cu berea în faţă, aşteptând cu sufletul la gură să văd cine câştigă.

Democraţia asta e ca o economie de piaţă defectă. Oricât de proaste ar fi bunurile produse, unul dintre ele tot se cumpără, chiar dacă cererea este foarte mică. Adică e suficient să voteze ţaţa Floarea şi restul să nu se ducă la vot. Şi atunci se ajunge în situaţia să votezi pr principiul răul cel mai mic. Adică eu vreau să votez binele şi ajung să votez răul. Scapi de dracu ca să dai de ta-su. Ei bine eu vreau să dau un semnal. Vreau să arăt că votul meu e disponibil şi nu îl dau vreunui clovn doar pentru că e mai puţin prost decât alt clovn. Uite că eu nu sunt de acord cu economia asta de piaţă defectă. Dacă oferta nu îmi place, nu cumpăr.

Şi aici intrăm în altă discuţie. Adică eu, ditamai cetăţeanul responsabil, las pe altcineva să aleagă în locul meu? Da! Pentru că nu cred că politica e vreun Făt-Frumos menit să salveze naţiunea. Ăsta e unul din defectele noastre postcomuniste. Credem că dacă am schimbat sistemul, politicienii vor rezolva totul. Ei bine nu e chiar aşa. Cel mai sigur bine e cel care ţi-l faci cu mâna ta. Oi fi tu cetăţean responsabil că te duci la vot dar dacă stai cu mormanu de gunoi în faţa blocului poţi să te pişi pe el de vot. Aşteaptă tu mult şi bine să vină primaru să îţi strângă jegul de la nas! Unii cred că dacă se duc la vot o dată la câţiva ani, gata!, şi-au îndeplinit responsabilităţile de cetăţean. Hai să luăm punctual motivele pentru care nu aş vota pe nimeni în Bucureşti:

1. Nu am încredere în nici unul. Decât să aleg ceva ce nu îmi place mai bine îmi văd de treaba mea. Poate că cineva o să vadă că votul meu aşteaptă altă ofertă şi se va gândi să o pună pe piaţă. Poate că un partid, dacă vede prezenţă de vot de 10%, îşi schimbă marketingul electoral, politic în general. Poate că cineva chiar o să îmi ofere ce vreau. Partidele nu cred că îşi pot asuma riscul ca 90% din cetăţeni să fie un electorat nehotărât, incert. Vă daţi seama ce concurenţă ar fi pe ăia 90%? Şi unde e concurenţă se zice că apare şi performanţa. Dar aşa? Ne-am transformat într-o maşină de vot, ca parlamentul. Mândria prostului, bucuria partidelor pline de mafioţi. Păi ăla care are campanie de 10 milioane de euro, cu şanse mai mari să câştige, din motive obiective, nu trebuie să îi dea şi înapoi?

2. Traficul o să fie nasol, indiferent de primar, pentru că bucureştenii nu înţeleg faptul că nu încap în ţarcul ăsta proiectat de Ceauşescu 1 milion de maşini, oricâte semafoare inteligente ai pune. Indiferent de primar, Bucureştiul va fi plin de gunoaie pentru că unii bucureşteni nu înţeleg că REBU nu poate să treacă de 10 ori pe zi pe la ei pe la bloc să le ridice căcatul de la cur. Concluzie: un primar geniu nu poate compensa 1000 de cetăţeni proşti.

Sistemul democratic are viciile lui. Şi nu cred că sunt mulţi cei care pot pretinde, pe bună dreptate, că nu sunt manipulaţi. Aşa că, citândul pe Oprescu, „le fut muma-n cur” şi nu mă duc la vot. Eu visez la vremurile în care o să ne întrebăm de ce să ne ducem la vot, pentru că, indiferent de primar, problemele se rezolvă. Atitudinea cetăţenească în asta constă: nu să aştepţi să vină primarul să rezolve toate problemele, ci să mai iei şi tu iniţiativă.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu articolul ăsta. Când am zis „tu” nu m-am referit la cineva anume. Sper totuşi ca cei care ar trebui să se simtă vizaţi să se simtă. Şi să arunce dracului hârtia aia la coş data viitoare. Din păcate, mai bine se duc la vot şi aşteaptă primarul să o strângă. Mai am argumente, dar am destule critici de primit pentru cele pe care le-am prezentat până acum. Restul vor veni pe parcurs.

Lecţii de campanie… de la Chinteni

Nu ar fi prea multe de zis. Poate părea amuzant pentru noi, dar dacă analizăm un pic clipul în termeni de public ţintă, purtător de mesaj şi mesaj, nu putem să nu îi dăm o notă mare. Unul dintre cele mai bune clipuri pe care le-am văzut până acum. Pun pariu că doamna din clip mai ia un mandat.

Ce sunt Relaţiile Publice?

Relaţii Publice – definiţii ale asociaţiilor profesionale

A. Institute of Public Relations

Relaţiile publice înseamnă reputaţie, rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem şi a ceea ce spun alţii despre noi. Practica relaţiilor publice este disciplina care caută să obţină reputaţie cu scopul de a câştiga suport şi de a influenţa opinia şi comportamentul publicului.

B. International Public Relations Association

Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor organizaţiei şi a implementării programelor de acţiune planificate care vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

C. Public Relations Society of America

Relaţiile publice sprijină procesul decizional şi funcţionarea mult mai eficientă a societăii noastre complexe şi pluraliste, contribuind la înţelegerea reciprocă în rândul grupurilor şi instituţiilor. Relaţiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

Relaţiile publice sprijină o varietate largă de instituţii, precum cele din domeniul afacerilor şi comerţului, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii şi instituţii religioase. Pentru a-şi atinge obiectivele, aceste instituţii trebuie să-şi dezvolte un sistem eficient de relaţii cu numeroase şi diverse segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari), cu alte instituţii şi cu societatea în ansamblu.

Conducerile instituţiilor trebuie să înţeleagă atitudinile şi valorile segmentelor lor de public pentru a-şi atinge obiectivele instituţionale. Obiectivele, la rândul lor, sunt modelate de mediul extern. Practicianul PR acţionează în calitate de consilier al conducerii, dar şi ca mediator, sprijinind convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

Ca funcţie a managementului, relaţiile publice circumscriu următoarele:

1. Anticiparea, analizarea şi interpretarea opiniei publice, a atitudinilor şi elementelor care pot avea un impact, pozitiv sau negativ, asupra operaţiunilor şi planurilor organizaţiei.

2. Consilierea conducerii, la toate nivelurile, cu privire la politica decizională, cursul evenimentelor şi comunicare, luând în considerare efectul lor public şi responsabilităţile sociale şi cetăţeneşti ale organizaţiei.

3. Cercetarea, coordonarea şi evaluarea continuă prin programe de acţiune şi comunicare pentru a obţine informarea şi sprijinul publicului, elemente necesare atingerii cu succes a obiectivelor organizaţiei. Aceste programe pot include tehnici financiare şi de marketing, colectare de fonduri, relaţii guvernamentale, cu comunitatea şi/sau cu angajaţii, precum şi alte tipuri de programe.

4. Planificarea şi implementarea eforturilor organizaţionale de a influenţa sau modifica politicile publice.

5. Stabilirea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutarea şi formarea staff-ului, dezvoltarea unor spaţii de activitate – pe scurt, administrarea resurselor necesare realizării celor de mai sus.

6. Printre cunoştinţele necesare în practica profesională a relaţiilor publice se numără: arta comunicării, psihologia, psihologia socială, sociologia, ştiinţele politice, economia, precum şi principiile managementului şi eticii. Cunoştinţe şi abilităţi tehnice specifice sunt necesare pentru: studiul opiniei publice, analiza problemelor legate de public, relaţiile cu presa, vânzarea prin poştă, reclamă, publicaţii, producţii video, evenimente deosebite, discursuri şi prezentări.

În sprijinul definirii şi implementării politicilor, practicianul în relaţii publice foloseşte o varietate de abilităţi de comunicare profesională şi are un rol integrator, atât în interiorul organizaţiei, cât şi între organizaţie şi mediul exterior.

ParametriAsociaţie

Cuvinte cheie

Acţiuni (verbe)

Actorii vizaţi

Rezultate (finalitate)

Institute of Public Relations

reputaţie; rezultat; influenţa

ce facem; ce spunem; ce spun alţii; să obţină; a influenţa

organizaţii

publicul

– a câştiga înţelegere şi sprijin

– a influenţa opinia şi comportamentul publicului

International Public Relations Association

arta şi ştiinţa socială; interesele organizaţiei şi ale publicului

analizării; anticipării; sfătuirii; interpretării; vor servi

organizaţii

vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului

Public Relations Society of America

înţelegerea reciprocă; sistem de relaţii; abilităţi de comunicare; obiective;

funcţie a managementului

să înţeleagă; anticiparea; analizarea; interpretarea; consilierea; cercetarea; coordonarea; evaluarea; planificarea; implementarea; stabilirea obiectivelor; bugetarea; recrutarea; formarea

instituţii (afaceri, comerţ, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii, instituţii religioase)

segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari)

obiectivele instituţionale

armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

– convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

O definiţie (hibrid) a relaţiilor publice:

Relaţiile publice reprezintă funcţia managementului organizaţiei care, prin analiza, anticiparea şi interpretarea opiniei publice, dar şi a altor elemente care pot avea impact asupra acţiunilor organizaţiei, urmăreşte, pentru realizarea obiectivelor, stabilirea unei relaţii (bazată pe comunicare) între organizaţie şi segmentele sale de public în scopul armonizării politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat, astfel încât acestea vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

Youtube electoral

Un filmuleţ aproape simpatic. Ideea în sine nu mi se pare cine ştie ce dar totuşi apreciez încercarea autorilor.

Binecuvântează Doamne această candidatură…

În aceste vremuri de campanie electorală, sunt câteva locuri în care te aştepţi să nu fii asaltat de promisiuni, poveşti despre viitorul prosper al cetăţenilor şi alte elemente specifice politicii mioritice. Unul dintre aceste locuri e Biserica. În viziunea mea cel puţin, Biserica se ocupă de problemele sufletului şi nu de cele materiale. Dar uite că m-am înşelat! Casa Domnului a devenit locul în care politica se simte la ea acasă! Până la urmă, nu Iisus a fost primul mare lider politic al lumii. Capabil să unească lumea în numele unei doctrine, chiar şi după „moartea” sa?

Cotidianul remarcă ceva şi mai grav: preoţi înscrişi în partide. Dar până la urmă, ce înseamnă implicarea Bisericii în viaţa politică, deocamdată locală. Este o prelungire nejustificată a vocaţiei religioase? Sau este un act justificat de implicare în viaţa comunităţii? Până la urmă de ce nu? După 19 ani de experimente nereuşite cu politicieni laici, poate că a-i alege pe cei călăuziţi de Cuvântul Domnului ne-ar prinde bine? Dar dacă acest Cuvânt călăuzitor al Domnului se pierde pe drumul între licitaţii şi contracte şi alte asemenea?

Cine câştigă în lupta pentru călăuzirea preoţilor? Cuvântul Domnului sau Banii?

Poate vom afla în următorii patru ani.  Să fie primit partidului.