Limite ale democraţiei – Empatie şi Comunicare între conducători şi electori

„Democraţia este credinţa patetică în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.” – H.L. Mencken

Pentru a stabili în ce măsură are dreptate sau nu Mencken, m-am gândit să iau fiecare expresie din citat la analizat.

Democraţia. E interesant ce declara Winston Churchill despre democraţie: democracy is the worst form of government except all the others that have been tried. Este suficient să punctăm că democraţia nu a putut împiedica accesul la putere unui om precum Adolf Hitler. Dimpotrivă, am putea spune că l-a facilitat. Dacă Hitler nu ar fi avut susţinerea poporului, este greu de crezut că ar fi putut construi un regim politic atât de puternic.

Credinţa patetică. Referirea la credinţă merge adânc în psihologie individuală şi socială. Un sistem politic, aşa imperfect cum este el, are nevoie de acceptare generală. Până şi primele organizări politice, de tipul triburilor spre exemplu, erau construite pe credinţă. Aparent, credinţa pe care se construieşte un sistem politic a cunoscut o tendinţă de demistificare, de transfer al centrului de greutate către componenta raţională. În esenţă, acest lucru ar reprezenta o contradicţie. Conform lui Gustav le Bon, credinţa este un act de origine inconştientă care ne face să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicaţie, o ideologie sau o dogmă. Fiind de origine inconştientă, formarea credinţei nu implică raţiunea. Raţiunea intervine ulterior şi funcţionează în sensul întăririi credinţei. Credinţa este deci predispusă a deveni patetică.

Ca orice sistem politic, democraţia se bazează pe credinţă. Asta face ca rezistenţa lui în timp să fie mai degrabă o problemă de percepţie, la nivelul psihologie individuale şi colective, decât de faptologie. Acest aspect face comunicarea foarte importantă. O comunicare capabilă să dărâme credinţa maselor într-un sistem politic poate să asigure premisele necesare pentru prăbuşirea sistemului şi înlocuirea lui cu altul. Acelaşi exemplu, al ascensiunii lui Hitler, vine în sprijinul acestei afirmaţii.

Înţelepciunea colectivă. Face referire la sistemul electiv democratic. Filosofia democratică îşi pune încrederea în capacitatea majorităţii de a face cea mai bună alegere. Majoritatea este considerată o colectivitate înţeleaptă, care cunoaşte foarte bine problemele cu care se confruntă comunitatea/naţiunea şi a candidaţilor, a proiectelor acestora. Cât de aplicabil este acest principiu? Răspunsul este destul de evident şi nu o să intru în detalii.

Prostia individuală. William Trotter spunea: „Dacă analizăm compoziţia mentală a omului obişnuit, vom observa că în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte mare diversitate, complexitate şi dificultate. […] Desigur că majoritatea acestor opinii nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă vreo opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să se abţină.” Este aplicabilă afirmaţia lui Trotter pentru problemele politice actuale? Eu cred că da.

Cu alte cuvinte, exerciţiul democratic al votului, dat de o majoritate incapabilă a emite opinii valide asupra unor probleme de asemenea complexitate, face electorii potenţiale victime ale manipulării.

Care sunt totuşi, mecanismele prin care cetăţeanul este convins să acorde votul unei persoane?

Una dintre cele mai importante aspecte ar fi empatia. Capacitatea unui om politic de a stabili empatie între el şi electorat este un prim pas spre succes. Această empatie, reală sau disimulată, îi crează un statut favorabil în mintea fiecărui elector vizat. Cât de importantă poate fi empatia în practică? A se vedea cazul Băsescu 2004 şi 2007. Într-un stat cu o cultură democratică cum este cea a ţării noastre, empatia poate echilibra lipsa unor alte trăsături, precum competenţa (cu referire la acelaşi caz).

De asemenea, cultul manipulării, dezvoltat de politicieni prin ani de antrenament, face folosirea acestei tactici aproape imposibil de detectat de majoritatea cetăţenilor.

Ipoteza pe care o lansez este: Cu cât sistemul este mai complex, cu atât şansele sunt mai mari ca politicienii să folosească manipularea şi alte tactici nonetice.

Este într-adevăr sistemul democratic limitat? A ajuns el unul viciat, în comparaţie cu principiile enunţate iniţial? Putem elimina aceste „vicii”? Sau le putem măcar minimaliza? Pentru această ultimă întrebare aş avea o soluţie sau două. Voi reveni cu ele ulterior…

Lecţii de campanie… de la Chinteni

Nu ar fi prea multe de zis. Poate părea amuzant pentru noi, dar dacă analizăm un pic clipul în termeni de public ţintă, purtător de mesaj şi mesaj, nu putem să nu îi dăm o notă mare. Unul dintre cele mai bune clipuri pe care le-am văzut până acum. Pun pariu că doamna din clip mai ia un mandat.

Ce sunt Relaţiile Publice?

Relaţii Publice – definiţii ale asociaţiilor profesionale

A. Institute of Public Relations

Relaţiile publice înseamnă reputaţie, rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem şi a ceea ce spun alţii despre noi. Practica relaţiilor publice este disciplina care caută să obţină reputaţie cu scopul de a câştiga suport şi de a influenţa opinia şi comportamentul publicului.

B. International Public Relations Association

Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor organizaţiei şi a implementării programelor de acţiune planificate care vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

C. Public Relations Society of America

Relaţiile publice sprijină procesul decizional şi funcţionarea mult mai eficientă a societăii noastre complexe şi pluraliste, contribuind la înţelegerea reciprocă în rândul grupurilor şi instituţiilor. Relaţiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

Relaţiile publice sprijină o varietate largă de instituţii, precum cele din domeniul afacerilor şi comerţului, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii şi instituţii religioase. Pentru a-şi atinge obiectivele, aceste instituţii trebuie să-şi dezvolte un sistem eficient de relaţii cu numeroase şi diverse segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari), cu alte instituţii şi cu societatea în ansamblu.

Conducerile instituţiilor trebuie să înţeleagă atitudinile şi valorile segmentelor lor de public pentru a-şi atinge obiectivele instituţionale. Obiectivele, la rândul lor, sunt modelate de mediul extern. Practicianul PR acţionează în calitate de consilier al conducerii, dar şi ca mediator, sprijinind convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

Ca funcţie a managementului, relaţiile publice circumscriu următoarele:

1. Anticiparea, analizarea şi interpretarea opiniei publice, a atitudinilor şi elementelor care pot avea un impact, pozitiv sau negativ, asupra operaţiunilor şi planurilor organizaţiei.

2. Consilierea conducerii, la toate nivelurile, cu privire la politica decizională, cursul evenimentelor şi comunicare, luând în considerare efectul lor public şi responsabilităţile sociale şi cetăţeneşti ale organizaţiei.

3. Cercetarea, coordonarea şi evaluarea continuă prin programe de acţiune şi comunicare pentru a obţine informarea şi sprijinul publicului, elemente necesare atingerii cu succes a obiectivelor organizaţiei. Aceste programe pot include tehnici financiare şi de marketing, colectare de fonduri, relaţii guvernamentale, cu comunitatea şi/sau cu angajaţii, precum şi alte tipuri de programe.

4. Planificarea şi implementarea eforturilor organizaţionale de a influenţa sau modifica politicile publice.

5. Stabilirea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutarea şi formarea staff-ului, dezvoltarea unor spaţii de activitate – pe scurt, administrarea resurselor necesare realizării celor de mai sus.

6. Printre cunoştinţele necesare în practica profesională a relaţiilor publice se numără: arta comunicării, psihologia, psihologia socială, sociologia, ştiinţele politice, economia, precum şi principiile managementului şi eticii. Cunoştinţe şi abilităţi tehnice specifice sunt necesare pentru: studiul opiniei publice, analiza problemelor legate de public, relaţiile cu presa, vânzarea prin poştă, reclamă, publicaţii, producţii video, evenimente deosebite, discursuri şi prezentări.

În sprijinul definirii şi implementării politicilor, practicianul în relaţii publice foloseşte o varietate de abilităţi de comunicare profesională şi are un rol integrator, atât în interiorul organizaţiei, cât şi între organizaţie şi mediul exterior.

ParametriAsociaţie

Cuvinte cheie

Acţiuni (verbe)

Actorii vizaţi

Rezultate (finalitate)

Institute of Public Relations

reputaţie; rezultat; influenţa

ce facem; ce spunem; ce spun alţii; să obţină; a influenţa

organizaţii

publicul

– a câştiga înţelegere şi sprijin

– a influenţa opinia şi comportamentul publicului

International Public Relations Association

arta şi ştiinţa socială; interesele organizaţiei şi ale publicului

analizării; anticipării; sfătuirii; interpretării; vor servi

organizaţii

vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului

Public Relations Society of America

înţelegerea reciprocă; sistem de relaţii; abilităţi de comunicare; obiective;

funcţie a managementului

să înţeleagă; anticiparea; analizarea; interpretarea; consilierea; cercetarea; coordonarea; evaluarea; planificarea; implementarea; stabilirea obiectivelor; bugetarea; recrutarea; formarea

instituţii (afaceri, comerţ, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii, instituţii religioase)

segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari)

obiectivele instituţionale

armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

– convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

O definiţie (hibrid) a relaţiilor publice:

Relaţiile publice reprezintă funcţia managementului organizaţiei care, prin analiza, anticiparea şi interpretarea opiniei publice, dar şi a altor elemente care pot avea impact asupra acţiunilor organizaţiei, urmăreşte, pentru realizarea obiectivelor, stabilirea unei relaţii (bazată pe comunicare) între organizaţie şi segmentele sale de public în scopul armonizării politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat, astfel încât acestea vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

Youtube electoral

Un filmuleţ aproape simpatic. Ideea în sine nu mi se pare cine ştie ce dar totuşi apreciez încercarea autorilor.

Se-ncinge lupta

Mulţumită lui Turambar, avem sondaje proaspete. Se pare că, uşor-uşor, electoratul lui Oprescu se volatilizează. Blaga mai reuşeşte să adauge câteva puncte. Restul nu prea contează în această fază. Nu ştiu dacă o să vedem minunea, dar lupta e în toi.

Sorin îl Oprescu pe Blaga?

Tocmai ce Băsescu şi-a făcut încălzirea pentru campanie electorală că electoratul bucureştean i-a şi tăiat craca. Conform unui sondaj INSOMAR dat publicităţii de Realitatea, Oprescu îi cam dă lui Blaga cu praf în ochi. De la vreo 15 puncte diferenţă. Cum a reuşit să dea Blaga cu piciorul procentelor pentru care Băsescu s-a luptat atâta vreme? E întrebarea de 10 puncte. Unii ar zice că este victima campaniei moderne din Bucureşti, în care anul ăsta atacurile între candidaţi au fost înlocuite cu dezbaterile pe proiecte. Dar hai să fim serioşi. Chiar dacă ei, candidaţii, ar avea pregătite astfel de proiecte, nu avem încă un electorat suficient de matur pentru o astfel de competiţie electorală. Şi nici nu ştiu dacă vom avea vreodată.

Pe ce mă bazez când spun că nu se luptă pe proiecte? Spune-ţi-mi ce proiecte are, spre exemplu, chiar Oprescu. Sau hai să ne întrebăm câţi din Bucureştenii cu drept de vot pot înţelege gradul de realism al unui proiect, sau detaliile tehnice. Să nu încercăm să ne furăm căciula. Campania electorală nu se face pe proiecte. Se face cu bâta în mână. Asta e viaţa, nu eu am inventat democraţia. Şi totuşi campania asta nu vedem unde sunt bâtele. Şi atunci de ce are Oprescu avantajul ăsta? Păi pe de o parte pentru că merge pe ideea independenţei (nu discut aici în ce măsură e adevărat sau nu). Şi aici dă el cu bâta în toţi ceilalţi, „mafioţi” ai partidelor. Pe de altă parte pentru că Oprescu a reuşit, într-o oarecare măsură, să lase impresia că bâtele tuturor sunt puse pe el. Scandalul binecunoscut cu semnăturile. Din astea două elemente rezultă că el ar fi singur împotriva tuturor. Sau ceva de genu. Şi poate mai sunt câteva puncte pe care i le aduce susţinerea lui Iliescu. Important pentru Oprescu e că şi-a apropiat un bazin electoral foarte vast: susţinători ai PSD, cei care doresc un independent, susţinători ai lui Iliescu, doritori de schimbare, cei sensibili la victimizarea sa, oameni în faţa căror poate trece în primul rând drept doctor şi apoi drept politician, etc. Tocmai ăsta e secretul: incertitudinea care se învârte în jurul lui Oprescu: e independent? e susţinut de PSD? e sabotat de celelalte partide? etc.

Avantajul bazinului electoral vast, construit pe aceste incertitudini, se vede din sondajul de care vorbim. Dar există un risc. Ce se va întâmpla când aceste întrebări încep să capete răspunsuri mai clare? Electoratul lui Oprescu este unul extrem de volatil. În mare parte, ei nu îl votează pentru ceea ce este el ca om sau ca politician, ci pentru ceea ce reprezintă: un om antisistem, un PSD-ist, un independent, etc. Din toate aceste nişe, el reuşeşte să adune voturi. Va fi suficient în turul doi, atunci când se va afla, cel mai probabil, faţă în faţă cu Blaga? Rămâne de văzut.

Acum să vorbim şi de candidatul prezidenţial. De ce are el chiar mai puţin decât PDL? Păi e simplu. Electoratul PDL a fost obişnuit până acum să vadă sânge. Când iese Băsescu la interval, sare sânge. Când iese Boc, încearcă şi el să lovească ceva. Putem spune că o parte importantă din acest electorat chiar vrea să vadă bătaie. Sunt două argumente pentru care asta nu prea merge acum: 1. Videanu a condus capitala în ultimii 4 ani. 2. Blaga nu e omul luptelor de guerilă. Pentru un electorat care vrea să vadă un spirit combativ, sloganul „Soluţii, nu discuţii.” nu e prea mobilizator. Tactic, ideea lui Băsescu de a reclama blatul, de a sări la luptă, pare a fi corectă. Doar că nu prea mai e campania lui. Dacă ieşea Blaga la atac pe tema asta cred că ar fi avut mult mai mult succes.

Un alt argument pentru eşecul lui Blaga de până acum, în comparaţie cu procentele partidului: o parte a electoratului PDL aşteaptă să vadă în fiecare dintre membrii partidului un mic Băsescu. Ori nu e nici pe departe cazul lui Blaga. O locomotivă puternică poate trage multe vagoane. Dar asta presupune că vagoanele nu pot merge fără locomotivă. Or la locale nu mai e nevoie de o locomotivă mare, ci de locomotive multe şi mici. Ori această situaţie, inevitabilă, ar fi trebuit să îi îngrijoreze pe strategii partidului de mult timp.

Ar mai fi de completat câte ceva despre cei doi. Pentru asta puteţi arunca o privire şi pe editorialul lui Pavel Lucescu.

Dacă ar fi să fac un pronostic, eu zic că Negoiţă ia sectorul 3. Restul pronosticurilor le aştept de la voi. Poate deschidem o secţiune de pariuri pe blog.

De ce Iliescu?!

WordPress-ul e plin de articole care îl susţin pe „domnul Preşedinte Ion Iliescu”. Uneori această susţinere îmi lasă impresia de idolatrie. Aflăm aici că Iliescu e cel mai mare om politic pe care îl are România, salvatorul ţării, călăuzitorul nostru de la comunism la democraţie şi multe altele. Nu o să intru în clasica polemică privitoare la adevărul acestor afirmaţii. Nu ăsta e scopul articolului. Tot citesc blogurile astea încercând să răspund la o întrebare: De ce Ion Iliescu??? Cum a reuşit el să inducă un asemenea val de simpatie? Cum reuşeşte, în pofida controverselor, să impună un asemenea respect? Şi aici nu vrea să discut de fapte, dealtefel interpretabile. Pentru că aceleaşi fapte îl fac pe unii să îl condamne iar pe alţii să îl admire. Ci vreau să aflu secretul lui… talentul cu care impune o atitudine pe care nu o regăsim în rândul susţinătorilor altor politicieni, dar nu numai.

În altă ordine de idei, de ce acest popor este dependent de „mitul salvatorului”, „al eroului”? Şi cel mai important, DE CE ILIESCU?

Pentru mine, student la Comunicare şi pasionat de comunicare politică, o asemenea întrebare e cea mai mare provocare. Dacă aş şti să prepar un asemenea elixir, aş spune că profesia îmi va oferi multe satisfacţii. Pentru cei care oferă indicii concludente, ofer recompensă.