MariusicBet: Oprescu (%) > Blaga (%) ==> Oprescu Win (15 iunie)

Ca să nu îmi sară nimeni în cap, vreau să stabilim de la bun început că eu nu ţin cu niciunul. Articolul se bazează pe analiza campaniei electorale, a discursului celor doi candidaţi în corelaţie cu publicul ţintă, iar concluzia mea transcede simpatia şi subiectivitatea. Cât de exactă a fost analiza şi pronosticul, o să confirme votul de pe 15 iunie. Dacă vă mai amintiţi, am mai acum ceva vreme un articol despre lupta dintre cei doi aici.

Deci eu zic că Oprescu iese primar. Pe ce mă bazez când zic asta? Să zicem că ieri (joi) i-am văzut la TV pe amândoi, la două emisiuni diferite, şi m-am edificat.

L-am văzut întâi pe Blaga la Antena 3. Ca să ne aducem un pic aminte, Blaga tocmai ieşise după afişarea rezultatelor pentru primul tur cu un atac la adresa doctorului via Mineriade şi Ion Iliescu. După părerea unora de prin presă, pe care o împărtăşesc, eroare. Tema discursului: nepotrivită. Stilul: asemenea. Blaga nu e un om de atac. Nu e un lup politic. Succesorul lui Băsescu din 2008 la capitală nu are „colţii” politici ai acestuia. Blaga s-a băgat în lupta politică de care până acum se ferise cu abilitate. Şi tocmai faptul că a avut un mesaj coerent, a evitat lupta directă cu Oprescu, lupta politică, el a crescut constant în săptămânile din finalul campaniei pentru turul I. Faptul că a ieşit acum la atac nu dă bine la consecvenţa şi coerenţa mesajului. A trecut de la soluţii la discuţii. La emisiunea de aseară am văzut că a încercat să revină pe „drumul cel bun”. Recunosc că stilul ăsta de discuţie, tehnică, în care Blaga vorbeşte ca un om de administraţie, nu ca un om politic, i se potriveşte mult mai bine.

De cealaltă parte Oprescu. La Naşul. Un naş dealtefel cam puţin incisiv. Încă o dată mă văd nevoit să îi dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu: Oprescu = Băsescu 2 – vorbim la nivel de discurs. S-a văzut clar că Oprescu nu are niciun proiect solid, punctual pentru Bucureşti. Dar s-a mai văzut ceva: că Oprescu e capabil să verbalizez soluţii, uneori vagi şi generale, pentru orice problemă. Are un discurs de un patetism rar întâlnit, chiar şi în politica noastră. A ştiut să evite cu abilitate toate întrebările care îl puneau în dificultate, transformând răspunsurile în promisiuni sau jurăminte. De ce am zis Oprescu = Băsescu 2?! Pentru că Oprescu a arătat aseară că poate să stabilească acea legătură empatică cu electoratul pe care numai Băse credeam că o poate face. Mai exact, doctorul evocă anumite situaţii, amintiri, probleme pe care electorul le are deja în minte. Se creează astfel, în mintea alegătorului, senzaţia de similitudine în gândire. Adică empatia de care vorbeam. Şi aşa cum mai scriam anterior pe blog, empatia e cheia politicii în sistemul democratic.

Mai mult decât atât, în timp ce electoratul lui Diaconescu din primul tur se va îndrepta aproape sigur către doctor (analizând profilul electorului PSD cred că acesta va urma directiva partidului), pe când electoratul lui Orban va fi răsfirat (fie nu se va prezenta la vot, fie va analiza pe baza asemănării campaniei lui Orban cu cea a lui Blaga – centrată pe proiecte – şi îl va vota pe PDL-ist, fie va vota contra lui Băsesc şi PDL, şi atunci va alege Oprescu). În orice caz, analizând profilul electorului PNL-ist în acest moment, mai mult ca sigur acesta nu va vota cum îi îndrumă PNL, dacă liberalii vor recurge la acest gest. Rezultă, electorat PSD-ist compact la Oprescu, electorat PNL-ist răsfirat pe ici pe colo.

Ca să sintetizăm:

Blaga – RAŢIUNE, atacul la Mineriade, discursul politic (-), revenirea la discuţia bazată de proiect (+)

Oprescu – EMOŢIONAL, lipsa unor proiecte concrete (-), retorica, EMPATIA (+), electorat PSD (+)

Cam astea ar fi coordonatele principale ale celor candidaţi. Ca în orice spectacol însă, diferenţa o face publicul. Şi deşi cei doi candidaţi au fost egali la turul I, plusul de la Oprescu e mai mare.

E mai mare pentru că bucureştenii, deşi sunt cei mai informaţi electori din ţară, nu sunt pregătiţi să arbitreze o bătălie bazată pe proiecte. Politica rămâne, dacă pronosticul meu se adevereşte, o chestiune de discurs. Precedentul Băsescu există deja. Cât de oportună este această alegere pentru bucureşteni, nu mi-am propus să analizez aici. Oricum e vorba aia: „fiecare doarme după cum îşi aşterne”.

PS: Cine vrea să parieze, găsiţi aici: bet-at-home: Blaga, cota 1.65, Oprescu, cota 2.00

Leapşa comunistă

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl „mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci „molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai „fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: „Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul „comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea „comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de „comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de „comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat „slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Se-ncinge lupta

Mulţumită lui Turambar, avem sondaje proaspete. Se pare că, uşor-uşor, electoratul lui Oprescu se volatilizează. Blaga mai reuşeşte să adauge câteva puncte. Restul nu prea contează în această fază. Nu ştiu dacă o să vedem minunea, dar lupta e în toi.

Sorin îl Oprescu pe Blaga?

Tocmai ce Băsescu şi-a făcut încălzirea pentru campanie electorală că electoratul bucureştean i-a şi tăiat craca. Conform unui sondaj INSOMAR dat publicităţii de Realitatea, Oprescu îi cam dă lui Blaga cu praf în ochi. De la vreo 15 puncte diferenţă. Cum a reuşit să dea Blaga cu piciorul procentelor pentru care Băsescu s-a luptat atâta vreme? E întrebarea de 10 puncte. Unii ar zice că este victima campaniei moderne din Bucureşti, în care anul ăsta atacurile între candidaţi au fost înlocuite cu dezbaterile pe proiecte. Dar hai să fim serioşi. Chiar dacă ei, candidaţii, ar avea pregătite astfel de proiecte, nu avem încă un electorat suficient de matur pentru o astfel de competiţie electorală. Şi nici nu ştiu dacă vom avea vreodată.

Pe ce mă bazez când spun că nu se luptă pe proiecte? Spune-ţi-mi ce proiecte are, spre exemplu, chiar Oprescu. Sau hai să ne întrebăm câţi din Bucureştenii cu drept de vot pot înţelege gradul de realism al unui proiect, sau detaliile tehnice. Să nu încercăm să ne furăm căciula. Campania electorală nu se face pe proiecte. Se face cu bâta în mână. Asta e viaţa, nu eu am inventat democraţia. Şi totuşi campania asta nu vedem unde sunt bâtele. Şi atunci de ce are Oprescu avantajul ăsta? Păi pe de o parte pentru că merge pe ideea independenţei (nu discut aici în ce măsură e adevărat sau nu). Şi aici dă el cu bâta în toţi ceilalţi, „mafioţi” ai partidelor. Pe de altă parte pentru că Oprescu a reuşit, într-o oarecare măsură, să lase impresia că bâtele tuturor sunt puse pe el. Scandalul binecunoscut cu semnăturile. Din astea două elemente rezultă că el ar fi singur împotriva tuturor. Sau ceva de genu. Şi poate mai sunt câteva puncte pe care i le aduce susţinerea lui Iliescu. Important pentru Oprescu e că şi-a apropiat un bazin electoral foarte vast: susţinători ai PSD, cei care doresc un independent, susţinători ai lui Iliescu, doritori de schimbare, cei sensibili la victimizarea sa, oameni în faţa căror poate trece în primul rând drept doctor şi apoi drept politician, etc. Tocmai ăsta e secretul: incertitudinea care se învârte în jurul lui Oprescu: e independent? e susţinut de PSD? e sabotat de celelalte partide? etc.

Avantajul bazinului electoral vast, construit pe aceste incertitudini, se vede din sondajul de care vorbim. Dar există un risc. Ce se va întâmpla când aceste întrebări încep să capete răspunsuri mai clare? Electoratul lui Oprescu este unul extrem de volatil. În mare parte, ei nu îl votează pentru ceea ce este el ca om sau ca politician, ci pentru ceea ce reprezintă: un om antisistem, un PSD-ist, un independent, etc. Din toate aceste nişe, el reuşeşte să adune voturi. Va fi suficient în turul doi, atunci când se va afla, cel mai probabil, faţă în faţă cu Blaga? Rămâne de văzut.

Acum să vorbim şi de candidatul prezidenţial. De ce are el chiar mai puţin decât PDL? Păi e simplu. Electoratul PDL a fost obişnuit până acum să vadă sânge. Când iese Băsescu la interval, sare sânge. Când iese Boc, încearcă şi el să lovească ceva. Putem spune că o parte importantă din acest electorat chiar vrea să vadă bătaie. Sunt două argumente pentru care asta nu prea merge acum: 1. Videanu a condus capitala în ultimii 4 ani. 2. Blaga nu e omul luptelor de guerilă. Pentru un electorat care vrea să vadă un spirit combativ, sloganul „Soluţii, nu discuţii.” nu e prea mobilizator. Tactic, ideea lui Băsescu de a reclama blatul, de a sări la luptă, pare a fi corectă. Doar că nu prea mai e campania lui. Dacă ieşea Blaga la atac pe tema asta cred că ar fi avut mult mai mult succes.

Un alt argument pentru eşecul lui Blaga de până acum, în comparaţie cu procentele partidului: o parte a electoratului PDL aşteaptă să vadă în fiecare dintre membrii partidului un mic Băsescu. Ori nu e nici pe departe cazul lui Blaga. O locomotivă puternică poate trage multe vagoane. Dar asta presupune că vagoanele nu pot merge fără locomotivă. Or la locale nu mai e nevoie de o locomotivă mare, ci de locomotive multe şi mici. Ori această situaţie, inevitabilă, ar fi trebuit să îi îngrijoreze pe strategii partidului de mult timp.

Ar mai fi de completat câte ceva despre cei doi. Pentru asta puteţi arunca o privire şi pe editorialul lui Pavel Lucescu.

Dacă ar fi să fac un pronostic, eu zic că Negoiţă ia sectorul 3. Restul pronosticurilor le aştept de la voi. Poate deschidem o secţiune de pariuri pe blog.

Campanie în spiritul şi litera prostiei

Campania negativă e o realitate, o necesitate a politicienilor. Poate că nu este morală, dar de multe ori are şi efecte benefice. Ne ajută să aflăm şi defectele unor candidaţi, pe care ei, de bună voie, nu le-ar dezvălui. Dar este campania negativă întotdeauna eficientă pentru „atacator”? Vă voi da un exemplu de tactică electorală a politicienilor dâmboviţeni. M-am întâlnit, întâmplător, acum câteva zile, cu fluturaşul ăsta pe la Izvor. Haideţi să îi aruncăm o privire şi după aia o să mă dau şi eu cu părerea…

Remarcăm, undeva jos, parafa lui Vanghelie. O să plecăm de la supoziţia că el e autorul, deşi nu aş băga mână în foc.

Deci, ăştia de pe afiş, „Negoiţă, Videanu, Blaga”, se bucură, cel puţin sondajelor, de o credibilitate destul de mare. Mai ales Negoiţă. Ce se întâmplă cum unul cu credibilitate mai redusă, precum „care este” Marean, atacă frontal, cu acuze de genul ăsta, pe unii cu o credibilitate mai mare? Simplu, se face de căcat. Nu îl crede nici dracu, dimpotrivă, îl iau şi mai de prost decât este (oare?!).

Exemplul clasic: cum să faci campanie pentru adversari. Dacă respectivii fluturaşi sunt făcuţi de PDL, sincer, o mişcare foarte inspirată. Imorală, manipulatoare, cum vrei să îi zici, dar al dracu de inspirată. Părerea mea.

PS: Daţi vorba mai departe, poate află Vanghelie şi mă angajează şi pe mine îns staful lui de campanie. Văd că duce lipsă de neuroni pe acolo.