Leapşa comunistă

De ceva vreme a revenit în forţă în viaţa publică românească un joc de societate vechi de vreo 18 ani: leapşa comunistă. Cum e jocul ăsta? Foarte simplu. Se ia una bucată persoană publică, în general de pe scena politică. Se face o cercetare în trecutul său. Se extrag nişte informaţii care îl pun în legătură cu comunismul (avantajul este că termenul comunism este suficient de general încât nu e chiar aşa de greu să găseşti ceva ca să îl pui în legătură pe cel pe care vrei să îl „mântuieşti”). După ce ai pus astea două ingrediente, omul public care ţi-e simpatic şi elemente legate de comunism în trecutul său, arunci „molotovul” pe scena publică. Acum, săracul om pe care l-ai „fericit” cu metoda asta, încearcă şi el să scape de mânia mulţimii. Şi sare şi zice: „Dar şi Cutărescu e comunist! De fapt, el e mai comunist decât mine!”. Şi uite aşa circulă leapşa comunistă, de la unul la altul, de sus în jos în ierarhia socială, în ierarhia publică, după care pe orizontală, după cum sunt interesele de moment.

Spre exemplu, campania de acum la Bucureşti. Este dezgropat trecutul FSN-ist al lui Blaga, cu bătaie lungă spre trecutul lui comunist. Blaga iese şi el şi face trimitere la Iliescu, care a adus minerii, tot cu bătaie lungă la plăcerea publicului de a-şi orienta mânia către orice are legătură cu comunismul.

Alt exemplu. Astăzi, emisiunea lui Turcescu la Europa FM. Subiect: Băsescu vs. Iliescu. Intervenţii ale ascultătorilor. În ce direcţie credeţi că merge discuţia? Aţi ghicit. Care e mai comunist: Băsescu sau Iliescu. Articolul nu vizează însă acest tip de polemici care, deşi fac deliciul publicului, de cele mai multe ori nu sunt constructive.

Prima întrebare la care încercăm să răspundem este de ce, după 18 ani, încă se mai joacă pe scena publică leapşa comunistă? Răspunsul direct, evident, este că încă mai avem probleme legate de comunism în agenda publică pentru că publicul asta îşi doreşte să audă, pentru că această problemă încă îi sensibilizează, creează efecte. Faptul că oamenii publici, în special cei politici, folosesc aceste efecte pentru a direcţiona antipatia publică, este evident şi nu îl voi devzolta acum. Încerc însă să văd ce face tema comunismului atractivă, nu atât istoric, cât retoric şi polemic, pentru public.

Primele cauze sunt legate de perioada premergătoare revoluţiei. În timp ce alte state comuniste (cel mai elocvent exemplu cred că e Polonia), în perioada anilor `80, cunoşteau o liberalizare, pregătind moartea lentă a comunismului, în România nu părea să evolueze nimic. Spre exemplu, în Polonia, înainte de momentele `89, exista în interiorul economiei centralizate o economie de piaţă, care tindea să se extindă. Începe chiar un proces de privatizare. În majoritatea statelor comuniste, ltrecerea la sistemul democratic a fost mult mai puţin tumultoasă. La noi a fost nevoie de vărsare de sânge. Impactul imaginilor cu morţii Revoluţiei şi-a lăsat amprenta puternic în mintea populaţiei. Repulsia faţă de comunism căpăta noi dimensiuni.

A urmat un moment care nu a făcut decât să amplifice imaginea negativă, bazată pe puternice elemente emoţionale, construită în jurul comunismului: fenomenul Piaţa Universităţii. Impulsionaţi de puternicele emoţii generate de vărsarea de sânge de la Revoluţiei, o serie de cetăţeni, dintre care foarte mulţi studenţi, cer excluderea foştilor comunişti din viaţa publică. Deşi mişcarea lor este justificată, cum am spus, de emoţiile puternice induse de modul în care regimul a fost schimbat, cererea lor nu poate fi, practic, satisfăcută. Ţara nu avea elite capabile să guverneze ţara şi care să nu fi avut un rol important în aparatul comunist de conducere a ţării. Modul în care fenomenul Piaţa Universităţii a fost soluţionat i-a transformat pe participanţii la acea formă de protest în eroi. Violenţele comise de mineri au accentuat impactul emoţional. Vă daţi seama ce imagine: protestanţii anticomunişti sunt reprimaţi printr-o acţiune sângeroasă. Încă o pată de sânge pe obrazul „comuniştilor”. Aceste elemente au avut tendinţa să pună, în viziunea unei părţi importante din cetăţeni, semnul de egalitate între comunist şi criminal. Practic, imaginea „comunistului” este puternic negativizată, pe baza unor elemente de natură emoţională, în primul rând. Deşi vina reală a colaborării cu regimul ar trebui potenţată, în funcţie de fiecare caz, o mare parte din populaţie nu poate trece peste imaginea puternic emoţională de care vorbeam anterior.

Filmuleţele astea, completate de toate cele realizate despre Mineriada din 90 şi despre Revoluţie ne arată cât de puternic era impactul emoţional asupra populaţiei.

În momentul în care au constatat potenţialul asocierii atributului de „comunist” unui adversar pe scena publică, oamenii publici, cu precădere politicienii, au dat drumul lepşei comuniste. Acum că am văzut cum a apărut jocul ăsta, ce l-a favorizat, ce l-a făcut atât de puternic, atât de capabil să genereze efecte în rândul publicului, nu putem să nu ne întrebăm cum de a supravieţuit atât de mult timp. Mai multe elemente au contribuit la perpetuarea jocului până astăzi:

a. Opacitatea. Dosarele Securităţii nu sunt publice, de doar câţiva ani sunt studiate de CNSAS. Astfel, fenomenul de suspiciune este perpetuat. Faptul că oamenii publici refuză să vorbească deschis de această perioadă, sub incidenţa fricii de mânia publică, favorizează această situaţie.

b. Necunoaşterea perioadei din punct de vedere istoric. Cercetările istorice asupra acestei perioade, puse şi ele sub suspiciunea diferitelor interese, au înaintat mult prea lent. Dacă istoricii nu au reuşit să facă lumină suficientă a însemnat pentru public lipsa unor surse de încredere, încă o cauză pentru perpetuarea suspiciunii.

c. Oamenii publici, liderii de opinie, au folosit eticheta de „comunist” ca armă de mare putere, speculând în mod repetat „slăbiciunea” publicului.

Concluziile sper să le trageţi voi. Eu am încercat doar să arăt care este sursa acestor polemici, la nivelul mentalului public, format pe baza unor evenimente generatoare de emoţii puternice în perioada 89-90 şi susţinută până astăzi de numeroşi factori. Scena publică funcţionează ca şi piaţa liberă: o problemă de cerere şi ofertă. Publicul cere vinovaţi pentru faptele (reale sau presupuse) ale comuniştilor, iar liderii le oferă continuu şi sistematic, presupuşi vinovaţi, supunându-i dezbaterilor publice şi unui şir nesfârşit de polemici, datorat şi necunoaşterii realităţilor istorice ale regimului comunist.

Ce sunt Relaţiile Publice?

Relaţii Publice – definiţii ale asociaţiilor profesionale

A. Institute of Public Relations

Relaţiile publice înseamnă reputaţie, rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem şi a ceea ce spun alţii despre noi. Practica relaţiilor publice este disciplina care caută să obţină reputaţie cu scopul de a câştiga suport şi de a influenţa opinia şi comportamentul publicului.

B. International Public Relations Association

Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor organizaţiei şi a implementării programelor de acţiune planificate care vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.

C. Public Relations Society of America

Relaţiile publice sprijină procesul decizional şi funcţionarea mult mai eficientă a societăii noastre complexe şi pluraliste, contribuind la înţelegerea reciprocă în rândul grupurilor şi instituţiilor. Relaţiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

Relaţiile publice sprijină o varietate largă de instituţii, precum cele din domeniul afacerilor şi comerţului, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii şi instituţii religioase. Pentru a-şi atinge obiectivele, aceste instituţii trebuie să-şi dezvolte un sistem eficient de relaţii cu numeroase şi diverse segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari), cu alte instituţii şi cu societatea în ansamblu.

Conducerile instituţiilor trebuie să înţeleagă atitudinile şi valorile segmentelor lor de public pentru a-şi atinge obiectivele instituţionale. Obiectivele, la rândul lor, sunt modelate de mediul extern. Practicianul PR acţionează în calitate de consilier al conducerii, dar şi ca mediator, sprijinind convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

Ca funcţie a managementului, relaţiile publice circumscriu următoarele:

1. Anticiparea, analizarea şi interpretarea opiniei publice, a atitudinilor şi elementelor care pot avea un impact, pozitiv sau negativ, asupra operaţiunilor şi planurilor organizaţiei.

2. Consilierea conducerii, la toate nivelurile, cu privire la politica decizională, cursul evenimentelor şi comunicare, luând în considerare efectul lor public şi responsabilităţile sociale şi cetăţeneşti ale organizaţiei.

3. Cercetarea, coordonarea şi evaluarea continuă prin programe de acţiune şi comunicare pentru a obţine informarea şi sprijinul publicului, elemente necesare atingerii cu succes a obiectivelor organizaţiei. Aceste programe pot include tehnici financiare şi de marketing, colectare de fonduri, relaţii guvernamentale, cu comunitatea şi/sau cu angajaţii, precum şi alte tipuri de programe.

4. Planificarea şi implementarea eforturilor organizaţionale de a influenţa sau modifica politicile publice.

5. Stabilirea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutarea şi formarea staff-ului, dezvoltarea unor spaţii de activitate – pe scurt, administrarea resurselor necesare realizării celor de mai sus.

6. Printre cunoştinţele necesare în practica profesională a relaţiilor publice se numără: arta comunicării, psihologia, psihologia socială, sociologia, ştiinţele politice, economia, precum şi principiile managementului şi eticii. Cunoştinţe şi abilităţi tehnice specifice sunt necesare pentru: studiul opiniei publice, analiza problemelor legate de public, relaţiile cu presa, vânzarea prin poştă, reclamă, publicaţii, producţii video, evenimente deosebite, discursuri şi prezentări.

În sprijinul definirii şi implementării politicilor, practicianul în relaţii publice foloseşte o varietate de abilităţi de comunicare profesională şi are un rol integrator, atât în interiorul organizaţiei, cât şi între organizaţie şi mediul exterior.

ParametriAsociaţie

Cuvinte cheie

Acţiuni (verbe)

Actorii vizaţi

Rezultate (finalitate)

Institute of Public Relations

reputaţie; rezultat; influenţa

ce facem; ce spunem; ce spun alţii; să obţină; a influenţa

organizaţii

publicul

– a câştiga înţelegere şi sprijin

– a influenţa opinia şi comportamentul publicului

International Public Relations Association

arta şi ştiinţa socială; interesele organizaţiei şi ale publicului

analizării; anticipării; sfătuirii; interpretării; vor servi

organizaţii

vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului

Public Relations Society of America

înţelegerea reciprocă; sistem de relaţii; abilităţi de comunicare; obiective;

funcţie a managementului

să înţeleagă; anticiparea; analizarea; interpretarea; consilierea; cercetarea; coordonarea; evaluarea; planificarea; implementarea; stabilirea obiectivelor; bugetarea; recrutarea; formarea

instituţii (afaceri, comerţ, agenţii guvernamentale, asociaţii de voluntari, fundaţii, spitale, şcoli, colegii, instituţii religioase)

segmente de public (angajaţi, membri, clienţi, comunităţi locale, acţionari)

obiectivele instituţionale

armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.

– convertirea scopurilor private în politici şi acţiuni motivate, acceptate public.

O definiţie (hibrid) a relaţiilor publice:

Relaţiile publice reprezintă funcţia managementului organizaţiei care, prin analiza, anticiparea şi interpretarea opiniei publice, dar şi a altor elemente care pot avea impact asupra acţiunilor organizaţiei, urmăreşte, pentru realizarea obiectivelor, stabilirea unei relaţii (bazată pe comunicare) între organizaţie şi segmentele sale de public în scopul armonizării politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat, astfel încât acestea vor servi atât interesele organizaţiei, cât şi pe acelea ale publicului.